Politică, credite, credibilitate

În ciuda iernii extrem de timpurii (care nu face decât să sublinieze, o dată mai mult, precaritatea situaţiei generale) sau a preocupărilor la cel mai înalt „nivel" legate de eterna dilemă „vine Regele, nu vine?", viaţa politică internă rămâne dominată de situaţia economică, iar în acest context, de implicaţiile actualelor negocieri cu FMI. Prelungite la maximum de guvern care, ni se spune, a înţeles de astă dată „să negocieze cu adevărat", tratativele cu FMI sunt, în ultimă analiză, un indicator extrem de sugestiv pentru starea actuală reală a ţării. După inconştienta epuizare a rezervelor valutare făcută în ‘90 de guvernul Roman, economia românească — fie că ne place, fie că nu ne place — depinde practic de finanţarea externă. Și implicit de punctul de vedere al experţilor din FMI, care, în fond, nu fac decât să ceară — nu-i aşa? — consecvenţă unor guverne declarate programatic de patru ani încoace pro-reformă! Atunci, ce atâtea negocieri? 

Punctajul cu FMI era destul de clar şi plasat în însăşi logica reformei proclamate de mai toată lumea politică din România! După patru ani de bâlbâială reformist-gradualistă, realităţile economice se dovedesc imune la consideraţiile ”doctrinare" sau „politice" ale corifeilor de azi ai reformei. Cele două rele bântuie în continuare - inflaţia şi deficitul balanţei comerciale şi de plăți! Iar corolarul lor inevitabil — scăderea puterii de cumpărare, şomajul şi sărăcirea populaţiei — continuă. De unde şi efectele în politic: erodarea actualului guvern PDSR, erodarea — paradoxală până la un punct — a actualei opoziţii şi trecerea treptată în primul plan al actualității politice a marilor centrale sindicale... 

Încât, după un an de speranţe legate de ”creşterea" producţiei, actualul guvern se vede silit să accepte integral „punctajul" FMI. E bine? E rău?... În primul rând, e inevitabil! Chestiunea bine/rău era de actualitate acum vreo trei ani, când se cheltuiau aiurea cele 1,7 miliarde de dolari lăsaţi de Ceauşescu şi când alte sute de milioane de dolari din creanţele statului român luau aceleaşi căi nesăbuite! 

În fond, ce cere punctajul FMI? Două lucruri: punerea sub control a inflaţiei şi echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi a ţării. Sunt aceste lucruri necesare, pozitive? Evident că da! Căile şi mijloacele avute în vedere sunt și ele în logica actualei reforme: reducerea deficitului bugetar la sub 4%, eliminarea creditelor neperformante (inflaţioniste), eliminarea blocajului financiar, accelerarea privatizării şi restructurării şi economisirea pe această cale a unor resurse, altfel cheltuite inutil. Aceasta, în primul rând. În al doilea rând, este prevăzut un credit FMI de 400 de milioane de dolari destinat refacerii rezervei valutare a ţării şi, în paralel, girul FMI astfel obţinut va debloca alte credite de până la 1 - 1,5 miliarde de dolari de la Banca Mondială, Grupul celor 24, BERD etc. Pe asemenea baze este prevăzută şi liberalizarea cursului leu/dolar până în aprilie ‘94.

Ce se scontează a se obţine?

În primul rând, punerea sub control a inflației. De la 300-350% cât se prelimină pentru `93, în a doua parte a lui ‘94 se va ajunge la circa 70%. Este acest obiectiv chiar atât de important? Categoric! Sub raport economic, inflaţia e un cancer. Atât pentru firme, cât şi pentru cetăţean. Politic vorbind, ea reprezintă continuarea într-o altă formă a egalitarismului din vechiul regim: şi anume, prin repartizarea egalitaristă a pierderilor asupra tuturor. Pierderile unora le preiau de-a valma ceilalţi, prin devalorizarea monedei naţionale. Profiturile altora se erodează şi, pe aceeaşi cale a monedei naţionale, se re-repartizează subtil spre cei cu pierderi. inck, insuiele de economie sănătoasă sunt impiedicate să crească, pentru a putea menţine „în viaţă" alte insule bolnave! 

Mai mult, pe această cale, concurenţa - care ar trebui să fie scopul principal al reformei — este impiedicată să apară. Cei cu cicluri lungi de producţie, construcţiile de maşini, să zicem, dacă nu exportă şi rămân să lucreze „pe lei", sunt clar defavorizaţi de inflaţie, în timp ce cei cu cicluri foarte scurte — comerţul! — sunt cel mai puţin afectaţi. Pe această cale, o rată înaltă a inflației înseamnă decapitalizarea întreprinderilor, diminuarea dramatică a profitului real şi scăderea catastrofală a investiţiilor cu termen lung sau mediu de punere în lucru. Asupra populaţiei efectul este la fel de dramatic. Economiile de-o viaţă s-au irosit în câteva luni, iar reflexul sănătos al românului de a „pune bani la CEC” e pe cale de a dispărea. De la un sold de 103 miliarde de lei în 1989, azi la CEC soldul depunerilor este de 430 miliarde. Ceea ce, ţinând cont de o devalorizare de facto de 50 de ori (!) a leului, nu mai echivalează decât cu circa 8-9 miliarde! Adică o pulverizare de minimum 12 ori a economiilor populaţiei. Practic însă, de-a lungul acestor patru ani sumele pierdute de depunători au fost inevitabil mai mari, în ciuda unor dobânzi ce sunt în jur de 50%... 

Dacă politica propusă de FMI urmăreşte un scop necesar şi pozitiv, ea va avea un preţ social: creşterea şomajului! Căci restructurarea întreprinderilor, falimentarea unora, impune trecerea în șomaj a sute de mii de persoane. Oricâte dispute pot fi în jurul dilemei inflaţie/şomaj, fără stăpânirea inflației nu se va putea obţine nici recapitalizarea întreprinderilor profitabile, nici reluarea depunerilor de către populaţie a banilor la CEC (sau în bănci) şi nici reface capitalul românesc, fără de care nu se pot face investiţii şi nici crea noi locuri de muncă! Al doilea preţ cerut de atingerea acestui obiectiv va fi continuarea îndatorării. Căci creditele prevăzute vor trebui rambursate de munca viitoare a poporului român. Fără datorii externe în 1989/90, azi sunt deja angajate credite de peste 3 miliarde de dolari, iar serviciul datoriei externe pe '93 este - după unele surse - de 94 milioane de dolari, iar în ‘94 ar urma să fie de peste 300 milioane de dolari...

Al doilea obiectiv, echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi, este cuplat în mod direct cu liberalizarea cursului leu/dolar şi ar urma să creeze în România o piaţă valutară reală. O piaţă pe care orice agent economic, român sau activând în România, va putea să obţină pe lei la un curs de piaţă valuta necesară propriilor activităţi. Actualul curs este evident forțat. La 1074 de lei per dolar, de exemplu, cererile totale de dolari depăşesc 70 de milioane de dotari/zi! Din care, evident, o și obţin numai unii, de unde o medie a vânzărilor zilnice de numai circa 3-4 milioane de dolari. Cine sunt ei? Şi pe ce criterii o obţin unii şi nu alții - asta este greu de spus. Este însă clar că fericiţii cumpărători la un atare curs de chilipir nu sunt stabiliţi de piață, ci de dispoziţii gândite - să zicem - în birou! După cum, ne-am putea gândi şi altfel - într-o ţară care exportă numai 15-20 milioane de dolari, cum se vor putea satisface cereri de 60-70 de milioane de dolari?! Răspunsul este că, în condiţiile unui CURS subevaluat, amatorii îşi supradimensionează cererile. După cum, într-o țară în care inflaţia a devenit ”tradiție” neîncrederea în moneda naţională este maximă, de unde şi goana speculativă (şi nu numai) după dolari şi alte valute. Prin urmare, pe lângă inerentele şi complicatele probleme tehnice, chestiunea comportă şi aspecte psihologice fundamentale, adesea uitate la noi. Iar încrederea publicului şi credibilitatea factoritor politici devin esențiale!

Și cu aceasta se ridică o problemă oarecum neglijată de actualii guvernanţi: cine anume să îşi asume răspunderea unei atari politici după atâtea eșecuri, după atâtea scandaluri, după atâta diletantism etalat cu uşurinţă? 

Se va rămâne la actualul guvern Văcăroiu? Se va găsi cu cale o nouă „remaniere"? Sau se va decide o nouă formulă de guvernare în actualul Parlament? 

Cum la actuala criză s-a adăugat şi criza de timp, înclinăm să credem că se va rămâne tot la actualul guvern. Eventual cu mici retuşuri. Ceea ce nu va rezolva decât formal problema! Căci încrederea oamenilor de afaceri, a publicului, că „sistemul e robust și sănătos” ar impune o altă echipă; străină, măcar, de recentele scandaluri...

La ce ne putem aştepta în lunile ce vin, dacă această politică va fi aplicată de actualul guvern? Ne temem că se va practica în continuare o politică a paşilor mici, de ochii lumii. Că se va tergiversa. Oricum, privatizarea şi restructurarea - cheia problemei, pentru că ambele se adresează economiei reale - nu-și vor arăta efectele benefice decât după un an. În schimb, efectele negative - şomajul - vor izbucni din prima lună. Care vor fi reacţiile sindicatelor la bază şi ce va face guvenul presat pe linie de protecţie socială? Se va apela din nou la indexări? O trăim pe a opta într-un an, deja! Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în primele patru-şase luni, cursul va creşte şi implicit importurile se vor scumpi masiv, trăgând preţurile în sus. Apoi până unde va urca dolarul? Polonia, care în ‘90 a practicat o politică similară, a suferit o devalorizare de la 1600 la 9400 de zloţi per dolar în zece luni. Deci de şase ori! Şi, deşi avea o echipă credibilă şi o rezervă valutară din plecare de 2,4 miliarde de dolari, guvernul Mazowiecki a căzut cu brio! E drept, graţie acelei politici, în ‘92 şi `93, Polonia - singura în est! — a înregistrat o creştere a PIB de 2 şi respectiv, 4%. Vor fi însă suficiente cele numai 400 milioane de dolari pentru complicata creare a pieţei valutare? Sau dolarul va depăşi 2500 de lei şi va urca spre 3000, spre 4000 de lei?... 

Deciziile se vor lua la Cotroceni. Numai că de astă dată prudenţa şi tatonarea, care sunt regulă acolo, rămân insuficiente. Căci deciziile ce se impun trebuie luate rapid şi girate, aplicate, de oameni credibili. Adică de oameni ce cred ei înșiși cu putere în necesitatea şi inevitabilitatea politicii din punctajul FMI. Dacă, ca de atâtea ori în trecut, lucrurile se fac din nou de ochii lumii sau de dragul creditelor ce sunt promise, eşecul este sigur. 

Căci până la urmă, miza enormă a următoarelor luni stă în acel americănesc - „şi totul se bazează pe presupunerea că sistemul e robust și sănătos"!... Dar este oare?...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 14(19), 1-15 dec. 1993)