trafic

 

luni, 19 martie 2018

Cronica evenimentelor politice - oct. 1994

0 comentarii

Criza Convenției Democratice


Criza care macină azi Convenţia este evidentă. N-o contestă nimeni! Ea nu este o criză conjuncturală și nici una ”de creștere”. Este o criză profundă şi veche, aproape cât propria istorie! Astfel, după succesul relativ, de la alegerile locale, Convenţia a fost zguduită de confruntarea între două strategii: una propusă de domnul Coposu, alta de domnul Câmpeanu. A avut câştig de cauză strategia Coposu şi, pe mâna sa, Convenţia a pierdut alegerile prezidenţiale și parlamentare. După o atare dublă înfrângere, care venea după eşecul din 1990, se impunea o analiză serioasă, care ar fî implicat şi reevaluarea strategiei Coposu, dar şi a obiecţiilor domnului Câmpeanu. Numai că înfrângerea domnului Câmpeanu și a PNL i-a făcut pe cei din CDR, învinși și ei în fapt, să vadă în strategia Coposu ”o fericire”! Și nicidecum cauza principală a înfrângerii Convenţiei! Aşa că ”s-a dat moartea în țigani”! Ţapi ispăşitori: „trădătorul” Câmpeanu și nepriceputul Ilie Păunescu, managerul electoral al Convenţiei. 


În fond, ce reproşase domnul Câmpeanu Convenţiei? Trei lucruri: 

1. Alura de super-partid a Convenţiei. Hulită la vremea ei, această expresie - „super-partid" - este ”la modă" azi în CDR. Domnul Patriciu a şi propus transformarea Convenţiei într-un ”partid”! E drept, fără „super" în faţă. În faţă ar urma să fie dânsul, probabil. Apoi, cum să pui și să ţii împreună - şi, vorba românului, să mai şi facă pac! - monarhişti şi republicani, social-democraţi, creştin-democraţi şi naţionalişti maghiari?! Ei bine, s-au pus! 7 partide și ”n" „organizaţii de masă" - cam asta e Convenţia! Totul, pe modelul ”unităţii" comuniste de prin 45-‘46. Numai că, pe atunci, comuniştii erau şi consecvenţi cu ei și logici: ei urmăreau sugrumarea pluralismului, nu dezvoltarea lui! Căci unitatea în jurul PCR era primul pas pe calea, fie a absorbirii fie a eliminării tovarăşilor de drum! Unitatea lor era logică prin raport cu intenţiile și fără milă față de zișii parteneri. Or, opoziţia azi urmăreşte alte scopuri - cel puţin, în teorie - respectiv, promovarea şi dezvoltarea pluralismului. Numai că logica acestui obiectiv este radical diferită de cea a unităţii comuniste. Logica ei este competiția deschisă, la urne! Una loială, civilizată, dar nu mai puţin necruţătoare! Şi al cărei rezultat, în absenţa conglomeratului care a fost şi este încă Convenţia, ar fi fost un număr mai mic de partide în Parlament, dar cu oameni de mult mai bună calitate. Ar fi pierdut ţara ceva din atare strategie?! A, sigur, PNL-CD, PER, PSDR nu ar fi fost în Parlament. Dar pe bună dreptate, judecând după cât de ,,implantaţi" au fost şi sunt în teritoriu. 

Dar s-a procedat cum s-a procedat şi azi inevitabilul acesta este realitate: Convenţia arată și acţionează ca racul, broasca şi o ştiucă. Cum altfel să ne explicăm ”performanţa" sa jalnică din Parlament sau din teritoriu?! Și atunci, pentru că treaba nu merge, pentru că oamenii murmură, încep certuri şi scandaluri... 

2. Cauționarea iredentismului maghiar din UDMR. Pe atunci, democraţii pur-sânge se intrebau retoric: „care iredentism?! Dar azi îl vede toată lumea; îl văd și ei, probabil, dar nu prea le pasă. Oricum, Tökes sau Katona sunt vii şi acţionează frenetic. Şi mai sunt și alții în Parlament şi la Strassbourg. Pentru ei, autonomia maghiară este un pas minimal. Întreg UDMR contestă datul de stat din România ultimilor 8 decenii. Până la un punct, dreptul lor „democratic" să conteste! Dar cum califici ambiguitatea Convenţiei pe această temă?! În locul unor clarificări ale raporturilor sale cu UDMR, Convenţia a renunţat practic să îşi construiască o platformă naţională. Şi se mai miră de ascensiunea „naţional-comuniştilor”! Ce vină să aibe domnul C.V. Tudor, dacă democraţii îşi refuză - „din principii"! - terenul naţional?! Dl. Constantinescu se felicită pentru cele 800000 de voturi maghiare primite. Dar câte milioane de voturi româneşti a pierdut, pentru această orbire? E drept, cu 38% voturi în Ardeal, el îi devansase pe domnii Funar (34%, acolo) şi Iliescu (19%). Dar dacă ţinem seama că din cele 38 de procente, 20 veneau la maghiari, atunci clasamentul se schimbă radical, când este vorba de voturile româneşti din Ardeal: Funar (34), Iliescu (19),  Constantinescu (18).  Era normal ca şi în restul alegătorilor români să funcţioneze, grosso-modo, un acelaşi mecanism de respingere. Aici a fost una din cauzele eşecului! Cine se mai îndoieşte, să îşi amintească de greva foamei din 12 sept.'92 declarată de Tokes: câte voturi a pierdut atunci Emil Constantinescu şi CDR, n-avem cum să ştim. Dar nu au fost deloc puţine!... Până una alta, nimeni în CDR nu se îndoieşte de ”utilitatea" acestei alianţe! Nu-i nimic, domnul Iliescu mai ţinteşte deja un mandat. De ce s-o facă plin de griji şi îndoieli?!... 

3. A treia obiecţie a fost că aritmetica electorală este alta la parlamentare decât fusese la locale. La locale erau în joc 3000 de posturi de primari şi 50000 de consilieri. Suficient pentru a putea mulţumi, prin alcătuirea listelor, pe toată lumea. La parlamentare, însă, se pun în joc 484 de locuri. La un scor de 20% din voturi (cât a luat CDR), abia revin 130 de locuri! Cum să faci listele pentru a mulţumi 7 partide?! Cum numai capii de listă au şanse reale, s-a procedat destul de „româneşte": cu pile, cu relații la „centru". De unde, nemulțumiri. De unde, cei plasaţi mai jos de locul unu pe liste s-au dezinteresat total de campania electorală. De aici şi calitatea mizerabilă a campaniei de atunci; de aici însă şi calitatea îndoielnică a oamenilor promovaţi în Parlament. Or, azi, cu oamenii aceştia defilează CDR! 

Încât, reproşurile întemeiate făcute cândva de domnul Câmpeanu astăzi se răzbună. Nu numai că ele explică în bună măsură eşecul de atunci al CDR, dar - prin efectul lor încă activ - acţionează şi azi! 

Şi nu am spus încă nimic de greşelile comise după alegeri. De pildă, oferta domnului Iliescu pentru o mare coaliţie PDSR-CDR făcută în octombrie 1992 a fost respinsă. Prea semăna cu gestul domnului Câmpeanu, care intrase cu PNL în guvernul Stolojan! Se uitase că aşa se câştigaseră alegerile locale! Dacă, dimpotrivă, CDR ar fi intrat în guvern atunci, azi toate realizările cu care se împăunează PDSR şi care erau şi obiectivele majore ale CDR - admiterea în C.E., acordurile de asociere la U.E., Clauza, Memorandumul cu FMI, parteneriatul pentru pace - ar fi fost, pentru foarte multi români, datorate CDR! Aşa, toate acestea, realizate de PDSR, au arătat electoratului Convenţiei că şi domnul Iliescu „poate", acolo unde - se acreditase ideea - „numai domnul Coposu e în stare"! Dacă la aceasta adăugăm că PDSR, din oportunism, a făcut politica economică pe care o promisese CDR, pricepem de unde vine dezamăgirea electoratului CDR acum: din realităţi! 

Incapabili însă să sesizeze atari realităţi în devenirea lor, liderii Convenţiei încep azi să se certe. În loc să se preocupe de organizarea unei alternative credibile, ei lasă locul altora mai ageri: PSM-ul! 

Numai că PSM construieşte o alternativă la stânga-stânga, a se vedea totuşi Brăila...

Vizita Regelui

A fost un eşec previzibil. Și deci a fost eroare gravă a sfătuitorilor săi din ţară, mai ales. Sigur, juridic vorbind, nu este nici un temei pentru a i se refuza lui Mihai I revenirea în ţară. Articolul 5 al Constituţiei o spune clar: „Cetăţenia dobândită prin naştere nu se poate retrage". Lui Mihai I i s-a retras cetăţenia printr-un HCM semnat de Petru Groza în 1948, în baza unei legi din perioada guvernării Antonescu-Sima. Dar tot Constituţia din 1991 este clară: „Orice acte care contravin actualei Constituţii sunt nule de drept". Cetăţean român prin naştere fiind, Mihai I redevine cetăţean român prin efectul actualei Constituţii care anulează legea în baza căreia Petru Groza îi retrăsese cetăţenia. 

Dar oricâtă monedă s-ar bate pe teme juridice, ele n-au prea multă valoare. Pentru că vizita lui Mihai I este o chestiune politică! Din acest unghi judecă şi acţionează echipa lui Iliescu. Din acest unghi judecă şi acţionează însuşi Occidentul! Interesele primează! Drepturile Omului şi Constituţiile sunt bune numai atunci când servesc aceste interese! Dacă ar fi altfel, Ilaşcu ar fi liber acum, iar reversibilitatea pactului Molotov-Ribentropp nu s-ar fi limitat doar la Ţările Baltice, ci ar fi cuprins şi Basarabia şi Bucovina... 

Or, regimul Iliescu este pe deplin în graţiile Vestului. Şi este, nu datorită performanţei interne „democratice", ci datorită obedienţei sale totale faţă de Occident! Ar merge şi în limbă, numai să fie primit la Casa Albă! Dovezi sunt destule: ataşarea fără crâcnire la politica americană în Golf, faţă de Serbia, ataşarea la aventura stupidă din Somalia, aprobarea deplină a aventurilor din Rwanda şi acum Haiti, acceptarea, în principiu, a despăgubirilor către evreii originari din Romania pentru pretinsele vexaţiuni suferite de aceştia între 1938-1989, sub feluritele regimuri de la Bucureşti. (Despre vexaţiunile suferite de ceilalţi sub aceleaşi regimuri, nu se spune nici o vorbă. Ele rămân uitate pe altarul - nu-i aşa? — al „reconcilierii naţionale")... 

Încât, pentru a doua oară după 1945, se dovedeşte că Vestul preferă la Bucureşti, ca şi în restul Europei de Răsărit, regimuri de stânga, ca o garanţie că dreapta nu va prinde iarăşi rădăcini. Aşa se explică şi absenţa „protestelor” occidentale cu ocazia acestei vizite ratate şi pe care naivii de ocazie le-or fi aşteptat! Ce contează însă regele Mihai sau trecutul României, când politica se ocupă numai de prezent şi viitor?! Contează oare azi trecutul comunist al unor „neo-democraţi” gen domnul Iliescu, pentru şefii de la Strassbourg, Bruxelles, sau Washington? E clar că nu! Mai mult, cu oameni care au a se teme sau măcar a se ruşina de trecutul lor, Occidentul tratează mai uşor, mai eficace! Cam aşa se explică şi stilul politicii noastre externe de mereu cu căciula în mână pe la Porţile străine, dar şi nonşalanţele cu care i se trânteşte uşa în nas lui Mihai I!

Şi încă un cuvânt. Acei români care l-ar dori pe regele Mihai din nou pe Tron sau măcar în ţară trebuie să priceapă că dorinţa lor cere un prealabil politic: ca opoziţia actuală să câştige viitoarele alegeri. Or, se va reuşi aşa ceva cu lideri care au fost învinşi deja de două ori?... 

Alegerile locale de la Brăila

Într-un oraş cu 190.000 de alegători, în 26 septembrie au votat pentru alegerile de primar 79.000 de persoane. Cam 35%; deci insuficient pentru validarea învingătorului, domnul Lungu de la PSM (şi fost prim-secretar în PCR în 1989). Rezultatele depăşesc - se vede aceasta și din enunţul de mai sus! - interesul local. Căci PSM a primit 55% din voturile exprimate, adică 43.000 de voturi! Aceasta, faţă de PDSR cu 13%, CDR cu 9%, PL 93 cu 4%! Să fie vorba aci numai de renghiul jucat celor învinşi de absenteismul masiv?! Va fi contat şi aceasta, dar adevărul este altul: PSM a făcut un salt gigantic. Căci cei 43.000 de votanţi PSM reprezintă cam 22% din totalul alegătorilor din Brăila. Iar dacă ţinem cont de un absenteism firesc, de 25%, atunci cei 43.000 reprezintă aproape o treime din total! Aceasta înseamnă că PSM a obţinut la Brăila de 6-8 ori mai mult decât realizase pe plan naţional în 1992. 

De unde şi cum o atare reuşită fără precedent? Sunt, credem, trei cauze. Prima, eşecul actualei guvernări. A doua, incapacitatea opoziţiei actuale de a convinge prin valoarea liderilor și a propriilor lor idei. În sfârșit, a treia cauză este demagogia neruşinată folosită de PSM la Brăila. A promite, cum a făcut domnul Lungu, că „dacă mă alegeţi, va fi pâinea din nou 4,50 lei!" rămâne incalificabil.

Până una alta, aceşti trei factori acţionează și pe mai departe. Sub rezerva unor evoluţii viitoare, este clar că de pe acum se conturează un serios pol la stânga PSDR, al cărui lider este PSM. Cinstit vorbind, dacă azi cineva ameninţă actuala supremaţie Iliescu-PSDR, atunci numai PSM o face! Acei români care se cred ”de dreapta", dar lâncezesc, iluzionaţi încă de mitul Convenţiei - când se vor trezi? Oricum, liderii CDR şi PL'93 nu par încă dumiriţi. Astfel, sâmbătă 8 septembrie, domnul Patriciu ne asigura la Tele 7ABC că „în 1996 vom câştiga alegerile". Noi îl invităm şi pe dânsul și pe alții ca dânsul să se trezească şi să vadă Brăila! Vorba aceea, orbul cât, era de orb, tot o nimerise!

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 15 (36), 15 - 30 oct.1994)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariul dvs. așteaptă moderarea.