trafic

 

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Marian Munteanu despre Revoluția din 1989 (I)

0 comentarii
Redau fragmente din studiul ”Revoluție și restaurație”, publicat de Marian Munteanu pe situl său, în 2002. (sursa: munteanu.ro)


Insurecția națională

Exportat din Uniunea Sovieticã, în împrejurãrile dramatice ale unui conflict mondial, comunismul a fost impus în România de forțe contra cãrora nu se mai putea lupta cu tehnicile clasice ale conflictelor deschise.
Nu vrednicia agentilor comunisti a instaurat republica “popularã” (30 dec. 1947), devenitã mai apoi “socialistã” (21 aug. 1965) si nu valoarea sau meritele acelor agenti i-a plasat în fotoliile decizionale ale statului roman, ci doar o anume conjuncturã politico-militarã, pe care românii, ca si alte popoare ale Estului european, nu o puteau înlãtura si pentru care nu erau cu nimic vinovati. Nu românii sunt responsabili pentru tragica aventurã comunist-imperialã în care a fost târât si grav mutilat unul din marile popoare ale umanitãtii, poporul rus, el însusi victimã a unui joc de influente articulat din zone supra-nationale, de vârf, ale politicii planetare.

Cine a dizolvat statul comunist? Cine a scos în stradã populatia României? (…) Operatiunea mondialã de restructurare a blocului sovietic, inclusiv eliminarea ideologiei sale, a fost declansatã si dirijatã din centre de putere semnificative la nivel mondial, nu altele decât cele care altãdatã i-au permis, temporar, dezvoltarea. Atent, ca de atâtea ori în istorie, la momentele geo-politice favorabile si constatând cã aceastã operatiune a devenit ireversibilã, poporul român a decis eliminarea formei statale comuniste. Parafrazându-l pe Bãlcescu, putem spune cã transformãrile europene si mondiale au fost ocazia si nu cauza revolutiei române. Cauzele revolutiei stau în caracterul profund inuman, antinational si anticrestin al regimului comunist, regim politic complet strãin si fãrã nici o legãturã organicã cu natiunea românã. Aceastã ocazie favorabilã a apãrut în 1989. Regimului Ceausescu i-a mai fost lãsatã, totusi, o sansã, aceea a Congresului PCR din noiembrie ‘89, când clasa politicã ar fi avut o ultimã posibilitate sã procedeze la o transformare calmã, fãrã convulsii, a organizãrii statale. Odatã epuizat si acest ultimatum, decizia a fost aplicatã instantaneu. Dovada cea mai evidentã este rapiditatea cu care s-a produs procesul revolutionar din Decembrie 89 si, mai ales, optiunile rãspicate ale maselor insurgente, optiuni care difereau net de semnalele perestroikiste ale grupurilor conspirativ-dizidente ale anilor ’80, instalate apoi la conducerea statului în 22 Decembrie 1989.

Poporul, autor al insurectiei

(…) Populatia României s-a mobilizat, simplu si rapid, paralizând si anulând printr-o actiune fulgerãtoare functiunile sistemului statal. Când revolutionarii “oficiali” au apãrut la televiziune, în dupã-amiaza zilei de 22 decembrie 89, dictatorul fugise, aparatul represiv nu mai functiona, armata fraternizase cu populatia civilã. iar programul revolutiei fusese deja adoptat de poporul aflat în stradã. Masele sunt cele care au formulat si au impus directiile viitoare al statului român: libertãti democratice, economie de piatã, sistem politic pluralist si alegeri libere, eliminarea ideologiei comuniste, libertatea religiei, reîntregirea patriei, demnitate socialã si nationalã.
Poporul îsi fãcuse datoria: rãsturnase conducerea statului, anulase structurile institutionale comuniste, formulase directiile politice viitoare. De aici încolo, cãdea în sarcina elitelor nationale sã preia conducerea tãrii, sã transcrie în termeni juridici si politici hotãrârile poporului si sã restaureze statul democratic în România.

Sistemul cultural-politic pre-modern

(…) În trecut, românii si-au mentinut un sistem de organizare a vietii sociale si spirituale reprezentat de civilizatia satului traditional, singura functie a institutiilor politice fiind aceea de protectie si neinterferentã în substanta si prerogativele comunitãtii traditionale. (…)
Dupã un ev mediu în care civilizatia româneascã a functionat sub un sistem administrativ politic autonom, sistem care a reusit, în pofida pozitiei geopolitice dezavantajoase (“în calea tuturor rãutãtilor”), sã-si îndeplineascã misiunea de garant al independentei si stabilitãtii interne, zorii epocii moderne aduc noi provocãri si primejdii. (…) Secãtuit în sute de ani de rãzboaie (evul mediu românesc este, de fapt, un continuu rãzboi de apãrare contra invaziilor de tot felul), statornic trãitor în propriul sãu teritoriu pe care nu l-a pãrãsit niciodatã, refuzându-si resurse externe si lipsit de ambitii expansioniste, poporul român nu se putea proteja prin superioritate numericã sau teritorialã. Analog într-o oarecare mãsurã, ca atitudine fatã de aventurile “progresului” tehnologic, cu alte civilizatii de tip traditional conservator (cum ar fi cea chinezã, de exemplu), satul românesc nu se putea, însã, refugia în propria masivitate iar, pe de altã parte, desi animatã de un spirit viu, înrudit prin vechi consonante cu spiritualitatea Occidentului european, civilizatia româneascã si-a refuzat aventurile si ambitiile imperial-coloniale ale acestuia.

Revolutia românã

Secolul al XVIII-lea vine cu presiuni si agresiuni noi. Statele românesti îsi pierd independenta politicã. În 1685 voievodatul Transilvaniei intră sub dominaţie austriacă (şi, mai târziu, austro-ungară), iar în 1711 şi 1716 Moldova şi Tara Românească îşi pierd autonomia, guvernarea fiind asigurată de domnitori fanarioţi, numiţi de Imperiul Otoman. Comunitatea româneascã este pus[ în situatia de a opera o schimbare radicalã a institutiilor sale. Revolutia lui Horea (1784!) si cea a lui Tudor Vladimirescu (1821) marcheazã reperele fundamentale pe care le va urma procesul de trecere a societãtii românesti la sistemul politic democratic modern. Revolutia europeanã si trans-nationalã de la 1848 (“ocazia si nu cauza revolutiei române”) propune si impune transformãri globale ale sistemului mondial. Sistemul politic democratic modern se prefigura cu repeziciune. Elitele nationale ale poporului român au înteles directiile care trebuiau urmate si au actionat în consecintã. Bãlcescu si, dupã el, Eminescu, sunt cei ce vor indica cu precizie coordonatele drumului pe care îl avea de parcurs natiunea românã pentru a face fatã provocãrilor vremurilor noi: constructia unui sistem democratic modern, adaptat la conditiile contextului international, dar care sã-i garanteze conservarea patrimoniului sãu material si spiritual, specificitatea culturalã si spiritualã.

Aceastã sintezã între adaptarea la formele institutionale moderne impuse de curentele supra-nationale si elaborarea unor mecanisme proprii de protectie si salvgardare a specificitãtii si independentei reprezintã dimensiunea esentialã a revolutiei democratice în România. (…)

Insurectia din decembrie ‘89 - act restaurator

Falimentul economic si declinul sistemului comunist international au creat conditiile restaurãrii institutiilor democratice în România si, în acest context, a continuãrii constructiei statului democratic national modern. Actul de la 22 Decembrie reprezintã asadar restaurarea sistemului democratic prin înlãturarea structurilor comuniste si condamnarea deschisã si definitivã a ideologiei sale. (…) Poporul nu a cerut aplicarea nu stiu cãror experimente politice, ci continuarea procesului revolutionar si democratic întrerupt brutal de regimul impus de fortele comuniste de ocupatie.
Sarcina de reorganizare a institutiilor statului apartinea, cum este si firesc, elitei nationale. (…) S-a ridicat elita nationalã a României ultimelor decenii la nivelul necesar continuãrii efortului marilor predecesori? A înteles aceastã elitã continutul misiunii sale? A respectat clasa politicã, ridicatã de valul insurectiei si acceptatã de elita nationalã, mandatul dat de poporul român? Au urmat conducãtorii politici programul Revolutiei române ori s-au plasat, dimpotrivã, pe pozitii contra-revolutionare, antieuropene si antiromânesti? (…)

Conditiile existente în 1989

Contextul general în care a fost lansat, în 1989, procesul de reconstructie institutionalã a statului român era deosebit de favorabil.
Pe plan intern, populatia României, desi ostenitã de privatiunile la care fusese sistematic supusã în anii dictaturii, trãia un moment de renastere si efervescentã extraordinarã. Exista o uriasã disponibilitate în rândul maselor, oamenii fiind dispusi sã se angajeze la un efort sustinut de reconstructie nationalã, fãrã sã solicite solutii miraculaoase sau rezultate imediate spectaculoase. (…)
Dificultãti si situatii mai complexe se înregistrau în rândul elitelor profesionale si mai ales administrative ale societãtii românesti. Sistemul centralizat comunist, pe lângã agresiunile comise în vederea instaurãrii si mentinerii controlului politic, operase aici o serie de interventii si imixtiuni grave. Fiind introduse si impuse politic criterii de selectie si promovare create dupã chipul si asemãnarea liderilor kominternisti, elitele nationale au fost penetrate de persoane si grupuri incompetente sau modest mobilate intelectual si profesional, cãrora regimul comunist le-a oferit importante pârghii administrative si logistice, inclusiv acreditãri si atestãri academice mãsluite, altfel spus fiind promovati în pozitii importante, pe criterii ideologice sau clientelare, numerosi impostori. Cu toate acestea, institutiile românesti cuprindeau suficiente competente semnificative, chiar dacã acestea fuseserã constrânse sã se adapteze la rigorile unui sistem centralizat interventionist, care restrângea sau fãcea dificilã functionarea diferitelor entitãti – economice, administrative, culturale etc. (…)
Economia româneascã dispunea de capacitãti semnificative de productie, chiar dacã multe dintre ele aflate în evident decalaj tehnologic fatã de standardele occidentale, agricultura producea mai mult decât era necesar pentru a asigura cu prisosintã necesarul intern, existând însemnate disponibilitãti pentru export, complexul militar-industrial era printre cele mai puternice din tãrile est-europene (cu exceptia Uniunii Sovietice, fireste) etc. În plus, si deosebit de important, sistemul economic national nu era grevat de obligatii financiare externe, existând chiar, la acea datã, un important excedent valutar în vistieria statului.

Contextul international era, de asemenea, mai mult decât favorabil. Probabil cã niciodatã în istorie nu s-a mai bucurat poporul român de atâta simpatie si sustinere ca în decembrie 1989. Opinia publicã operase o rãsturnare bruscã a perceptiei generale cu privire la România, ceea ce oferea institutiilor românesti ocazia unicã de a porni o actiune de utilizare sistematicã si inteligentã a consecintelor celei mai puternice campanii pro-românesti din toate timpurile.
Oricât au vorbit unii lideri politici sau de opinie dupã 1989 (cu amplificarea unei puternice propagande) de “mormanul de fiare vechi” pe care, chipurile, îl reprezenta economia tãrii, de “greaua mostenire”, de “incultura” si “prostia” poporului, fie de toate la un loc, faptele rãmân fapte si orice analizã obiectivã nu poate ignora potentialul existent în momentul în care la conducerea tãrii se instala Consiliul Frontului Salvãrii Nationale. Principala dificultate cu care s-a confruntat societatea româneascã în perioada imediat urmãtoare cãderii comunismului a tinut în principal de lipsa unor forme de organizare internã pre-revolutionarã a elitelor autentice, a competentelor reale, prerogativele selectãrii si promovãrii noilor cadre de conducere rãmânând a fi rezolvate în contextul insurectional si revolutionar existent.

Cu toate acestea, din punct de vedere politic, situatia era pe deplin stabilã si lipsitã de orice echivoc în 22 decembrie 1989. Poporul recunoscuse Armata ca factor institutional suprem, ca fortã conducãtoare a statului. Întreaga putere a fost transferatã de popor Armatei României, institutie care, detinând instrumentele logistice si resursele necesare, preluase, pe fondul unei sustineri populare absolute, conducerea statului. Nu mai rãmânea decât sã fie organizat un organism central care sã preia prerogativele statale, concentrate pânã cu câteva ore în urmã în mâinile fostului dictator. Insurectia nu avusese lideri si nici grupuri organizatoare, nu existau forte care sã conteste aceastã realitate si nici forte care sã aibã vreo sansã de obtinere a sprijinului maselor, în detrimentul institutiei militare.
Putem aprecia, asadar, cã în decembrie 1989 erau întrunite conditii – atât interne cât si externe – absolut favorabile pentru o autenticã relansare a României, pentru continuarea procesului de dezvoltare a democratiei românesti, pentru reasezarea rapidã a statului român în familia statelor democratice moderne.
Cine este responsabil pentru deturnarea sensurilor fundamentale ale insurectiei din decembrie si pentru esecul ulterior al “reformei” (realitãti triste, dar din pãcate incontestabile ale acestor 12 ani)? (…)
Pentru a încerca un rãspuns la aceste întrebãri, trebuie mai întâi sã ne reamintim care a fost rolul Consiliului Frontului Salvãrii Nationale si care a fost rolul conducerii de atunci a Armatei în evenimentele, decisive, care au urmat victoriei populare din 22 decembrie 1989.

Pseudo-miturile

Orice dictaturã reprezintã o agresiune pentru societate. Anularea sau îngrãdirea libertãtilor cetãtenesti, pe lângã lezarea gravã a drepturilor fundamentale ale fiintei umane, produce distorsiuni si disfunctiuni majore, cu consecinte dintre cele mai nefaste pentru societatea respectivã. Competitia este înlãturatã, ierarhia valorilor este falsificatã, singurul criteriu de repartizare atât al resurselor si privilegiilor cât si al rãspunderilor si obligatiilor rãmânând cel al fortei brute. Posesorii instrumentelor represive decid cine si ce trebuie sã detinã, cine este competent sau îndreptãtit pentru vreo functie sau demnitate s.a.m.d. O datã cu înlãturarea dictaturii, orice societate are nevoie de timp pentru reconstructia institutiilor sale, pentru reordonarea ierarhiilor si elaborarea programelor care sã asigure dezvoltarea viitoare.
În aceastã situatie se afla si societatea româneascã la 22 Decembrie 1989. Consecintele anilor de dictaturã impuneau o perioadã de tranzitie politicã, o guvernare temporarã, provizorie, care sã permitã refacerea institutiilor politice si civile democratice, restabilirea ierarhiilor si coagularea vointei cetãtenilor în formule noi de organizare si reprezentare. Dupã pãrerea noastrã, institutia care avea atât puterea cât si datoria de a asigura aceastã guvernare provizorie era Armata.
Din motive pe care nu le cunosc probabil decât cei ce erau atunci la comandã (aici rãmâne un câmp larg pentru tot soiul de presupuneri), conducerea armatei a optat pentru o altã solutie, aceea a delegãrii puterii cãtre un grup civil, considerat reprezentativ, care sã asigure conducerea tãrii si organizarea de alegeri democratice. (…)
Dar chiar si solutia delegãrii puterii cãtre un grup civil, de tehnicieni, ar fi putut fi consideratã acceptabilã dacã Armata ar fi asigurat un control al modului în care noua autoritate îsi respecta mandatul temporar. Armata, ca factor de stabilitate institutionalã, avea datoria sã asigure si sã protejeze aplicarea corectã a vointei populare în noua situatie creatã prin actul insurectional. Aici a apãrut, însã, o a doua gravã eroare de apreciere a contextului existent. Pãrerea noastrã este cã, chiar dacã aceastã intentie de control a existat la nivelul conducerii armatei, a fost subevaluat rolul mijloacelor de comunicare, în primul rând al televiziunii, în perioada de tranzitie cãtre democratie care tocmai începea. Cãci azi este limpede pentru toatã lumea cã întreaga arhitecturã a peisajului politic post-decembrist a fost contruitã pe scheletul de carton al informatiilor si propagandei exercitate prin intermediul mass-media de atunci. Odatã lansate opiniei publice, discretionar si cu o anumitã viclenie politicã, marile minciuni ale “revolutionarismului disident”, unitatea populatiei a fost frântã si fisurile create au fãcut loc unui mare numãr de indivizi, nu lipsiti de o anumitã abilitate, dar de multe ori incompetenti, lipsiti de scrupule si dornici de o cât mai rapidã înavutire, prin orice mijloace. Asemenea oameni care în conditii normale cu greu ar accede la vreo pozitie ce presupune competentã profesionalã doveditã, credibilitate si sustinere publicã, si-au putut fãuri un nesperat capital politic si de imagine care le-a garantat accesul în fotoliile decizionale ale statului român.
Prima preocupare a guvernului instalat a fost sã-si construiascã rapid un puternic suport de imagine, care sã-i întãreascã legitimitatea aparentã, sã-i permitã obtinerea rapidã de sprijin din zonele elitei administrative si, mai ales, sã blocheze orice initiativã cetãteneascã prin care sã fie generate forme institutionale independente.
Astfel au promovate cu insistentã si inoculate cu perseverentã primele mari minciuni care au format substanta nerusinatã a marilor pseudo-mituri ale regimului post-decembrist: pseudo-mitul “revolutionar-conspirativ” si cel al “disidentei” anticomuniste, pseudo-mituri prezentate ca sursã de “legitimitate” istoricã si politicã. Între actorii acestui scenariu (scenariu care, dacã n-ar fi tragic prin consecintele sale pentru societatea româneascã, ar oferi cea mai bunã sursã de inspiratie unui Caragiale modern) a existat si existã în continuare o minunatã solidaritate (pe care unii comentatori mai virulenti nu s-ar sfii sã o numeascã direct complicitate). (…) Ea îsi are rãdãcinile adânc înfipte în “lupta istoricã” dusã, chipurile, împotriva dictaturii, trecând prin marile “riscuri” si “primejdii” ale “persecutiilor securitãtii” si, mai apoi, ale confruntãrii “revolutionare” cu aparatul represiv “fidel clanului Ceausescu”. (…)
Trist e cã noua structurã de putere instalatã în 22 Decembrie nici mãcar nu avea nevoie de o asemenea manipulare. Nimeni nu avea de gând sã o conteste în nici un fel. Contestãrile au apãrut în momentul în care noul grup conducãtor, în loc sã punã în aplicare deciziile luate de populatia României si sã-si exercite corect mandatul încredintat de masele insurgente, a încercat deturnarea sensului si caracteristicilor fundamentale ale revolutiei române. Si prima dovadã, incontestabilã si vizibilã pentru toatã lumea a fost uciderea, în ziua de Crãciun, a sotilor Ceausescu.

Erorile initiale ale noii puteri

(…) Din nefericire, gruparea instalatã la conducerea tãrii dupã 22 decembrie 1989 nu a apreciat corect, dupã pãrerea noastrã, nici traseul istoric pe care se situa actul de la 22 decembrie, nici optiunile fundamentale ale poporului român si nici conditiile internationale existente la acea datã. Mãsurile politico-administrative întreprinse si întregul comportament decizional al acestei grupãri dovedeste o gravã inadecvare atât la realitatea istoricã a României cât si la întregul proces mondial de restructurare geopoliticã a lumii. (…)
Încercarea initialã a noii conduceri a statului român de a imprima un caracter socialist reformator, fie el si camuflat, schimbãrilor revolutionare impuse de masele insurgente a reprezentat o gravã gresealã politicã si un semn decisiv al asezãrii pe un drum gresit al noilor institutii statale românesti. (…)
Aceastã eroare de gândire politicã s-a rãsfrânt decisiv asupra comportamentului decizional al grupãrii conducãtoare, cu grave consecinte pentru întregul proces de reconstructie a tãrii, proces care, în contradictie cu caracterul fundamental al insurectiei populare, începea pe fondul nefericit al unor greseli politice. Cãci majoritatea atitudinilor si deciziilor majore adoptate de noua conducere se asazã sub semnul acestei erori fundamentale. Amintim aici câteva dintre cele mai semnificative:
- tentativa încãpãtânatã si inutilã de limitare si chiar falsificare a sensului insurectiei nationale din decembrie, prezentatã ca o simplã revoltã împotriva dictaturii personale a lui Ceausescu, fapt ce urmãrea – fãrã succes în cele din urmã – legitimarea târzie a primelor decenii ale regimului comunist si era de naturã sã aducã o gravã ofensã întregului popor, cãruia îi erau confiscati simbolic pânã si anii de suferintã si de rezistentã;
- tentativa de înregimentare a întregii elite românesti într-un Front al Salvãrii Nationale, ce era dorit de autoproclamatii sãi lideri “o amplã miscare cuprinzând toate elementele progresiste ale societãtii românesti”, organism care, desigur, ar fi trebuit sã-si însuseascã conceptiile si filosofia politicã “progresistã” a noilor conducãtori;
- organizarea pripitã (sau vinovatã) a unui simulacru justitiar si executia negativ-simbolicã, într-o zi sacrã, a cuplului dictatorial;
- eludarea oricãrei analize a responsabilitãtii fostei elite politice pentru modul în care fusese guvernatã tara în anii comunismului si deplasarea fortatã si propagandisticã a întregii responsabilitãti în sarcina fostului dictator;
- subordonarea quasi-totalã a institutiilor mass-media existente si orchestrarea unei campanii masive de propagandã si manipulare a opiniei publice în vederea impunerii conceptiei ideologice a grupului conducãtor si a asigurãrii viitorului suport electoral;
- utilizarea frauduloasã a capitalului simbolic si de imagine al insurectiei din decembrie pentru impunerea unui partid politic rudimentar, dominat initial de sechele ideologice de sorginte kominternistã si populat la vârf cu numeroase incompetente;
- confiscarea si utilizarea ilicitã a patrimoniului si resurselor statului, în dispretul oricãror norme democratice, în vederea constructiei unui partid politic clientelar (FSN) si îngrãdirea accesului populatiei la constructia unor formule politice si civice alternative;
- incapacitatea de a gestiona situatiile de crizã si plasarea vietii publice sub semnul agresivitãtii si intolerantei, prin lansarea iresponsabilã a unor atacuri violente împotriva tuturor celor care nu agreau sau criticau experimentele propuse tãrii de conducerea FSN;
- instalarea unor echipe administrativ-guvernamentale populate cu numerosi indivizi incompetenti, selectati si promovati pe criterii personale sau clientelare.
(…) Cum sunt interpretate azi transformãrile si diversele formule si experimente aplicate de-a lungul acestor ani? Care este perspectiva actualã a clasei politice, aflatã într-o lipsã gravã de credibilitate si sustinere popularã?

Pseudo-elita

(…) Existau în decembrie 1989 si existã si acum numerosi indivizi incompetenti, oameni lipsiti de performante sau calitãti dar care, exploatând slãbiciunile si contextul fostului sistem politic, au ajuns sã detinã importante pozitii publice, institutionale, atestãri stiintifice si profesionale. Ei formeazã pseudo-elita, falsa elitã. Orice societate are o asemenea pseudo-elitã, pentru simplul motiv cã nici o societate nu detine si nu poate detine sisteme perfecte de selectie si promovare. Diferã, însã, gradul în care este dezvoltatã aceastã pseudo-elitã si, mai ales, pârghiile si instrumentele pe care le are la dispozitie. Pseudo-elita are si câteva calitãti, din care se detaseazã abilitatea, viclenia, o perseverentã agresivã si o statornicã solidaritate. Reprezentantii acestei pseudo-elite pot fi adversari aparenti, se pot chiar bãlãcãri unii pe altii în diverse împrejurãri dar devin brusc solidari când interesele lor bugetivore sunt amenintate. Ei sunt, iatã, uniti si, în consecintã, eficienti politic din punctul de vedere al propriilor lor interese.
Poate si unele metehne mai vechi, ale noastre, ale românilor (un soi de încãpãtânare orgolioasã, neîncrederea în celãlalt, dar si graba cu care acceptãm, uneori, solutii improvizate, un scepticism uneori prea pronuntat si o scãdere a generozitãtii care, de altfel, îl caracterizeazã mai cu seamã pe omul simplu), pe de o parte, precum si ignorarea sau desconsiderarea unor instrumente ale democratiei moderne, pe de altã parte, au împiedicat o coagulare, o articulare organizatã si, în consecintã, mai eficientã a diverselor si numeroaselor personalitãti si valori ce compun adevãrata elitã nationalã din toate domeniile de activitate.
Aceastea toate, în contextul special creat în decembrie 1989, au permis pseudo-elitei sã devinã, rapid, activã. Reprezentantii cei mai abili si insistenti ai pseudo-elitei si-au putut însusi unele instrumente decisive ale logisticii politice si comunicationale în societatea româneascã, atribuindu-si, cu de la ei putere, prerogative si competente superioare.
(…)
Dar, atunci, cine e de vinã pentru esecurile tranzitiei, pentru scãderea nivelului de viatã al populatiei României? (…) Pseudo-elita ne va oferi, rapid, rãspunsul: poporul, fireste. Poporul cel “prost”, cel “nepregãtit pentru democratie”, poporul “lenes” si “nerecunoscãtor”. E trist cã sunt si oameni cinstiti dar care, descurajati si dezamãgiti de situatia existentã, mai pot asculta si aproba o asemenea propagandã. Poporul a votat si a oferit toate instrumentele necesare pentru ca liderii politici sã-si aplice planurile si strategiile. A votat si cu FSN, si cu PDSR, si cu CDR, si cu Ion Iliescu, si cu Emil Constantinescu. A rãbdat si a asteptat ca genialele idei ale clasei politice, “planurile” si “strategiile” sã fie puse în aplicare. (…) De ce ar fi ei, oamenii simpli, fãrã studii si fãrã o pregãtire specialã, vinovati cã pseudo-elita a reusit sã se organizeze si sã fie prezentã activ si determinant în actele majore de decizie politicã iar elita realã nu a reusit, încã, sã determine un alt curs si o altã performantã managerialã în politica româneascã?
Sirul de guvernãri începute în decembrie 89, în loc sã porneascã un proces constructiv, de reorganizare a resurselor, a avut ca singur obiectiv redistribuirea avutiei nationale si a surselor de beneficii si privilegii. La marea împãrtealã au participat reprezentantii “revolutiei”, “conspiratiei” si “disidentei”. Atât. (…)
Privatizarea a avut un singur absent: poporul român, cãruia i-a fost confiscat dreptul sacru de proprietar al acestei avutii. Au putut fi prezenti, însã, numai acei, putini, ce au acceptat statutul de clienti politici sau “investitorii strategici” veniti cu câteva sute de dolari în buzunar si împroprietãriti peste noapte de generozitatea vinovatã (si interesatã) a unor functionari ai statului român. Marii investitori, reprezentantii majori ai capitalului international, au pãtruns cu greu si nesemnificativ, fiind blocati de haosul administrativ si legislativ orchestrat de elita conducãtoare. (…) Regimul de organizare a economiei a restrâns dramatic posibilitatea cetãteanului obisnuit de a organiza vreo activitate economicã privatã, fiindu-i refuzat accesul la credite si fiind împovãrat de impozite sufocante.
Au fost complet ignorate atât corpurile profesionale cât si institutiile fundamentale ale tãrii. Politicienii au refuzat sistematic sã sprijine constituirea si articularea corporatiilor inteligentei si ale muncii nationale, au evitat sã tinã cont de semnalele si solutiile provenite din aceastã zonã. Organismele reprezentative ale marilor grupari socio-profesionale, sindicatele si patronatele, nu au fost ascultate de nimeni. Interesul pseudo-elitei politice s-a limitat la utilizarea electoralã a acestor structuri si, eventual, la controlul lor prin amestecuri brutale sau presiuni de tot felul. Institutiile de mentinere a ordinii interne si de justitie au fost permanent agresate, destructurate si lipsite de orice protectie sau control. Armata a ajuns sã fie umilitã pe toate cãile, urmãrindu-se practic anularea functiilor sale fundamentale; onoarea militarã nu înseamnã nimic pentru politicieni, iar apãrarea tãrii nu numai cã nu intereseazã, dar chiar deranjeazã oligarhiile ce stau în spatele grupurilor politice. Comunitatea serviciilor de informatii a fost, de asemenea, redusã la statutul de instrument, rezultatele muncii acestora fiind ignorate, ascunse în sertare de cei aflati la putere sau, eventual, folosite ca arme de santaj. Învãtãmântul, educatia nationalã, au rãmas amintiri; valorile noastre culturale sunt rând pe rând izgonite din manuale si din viata cetãtii, tinerilor acestei tãri oferindu-li-se avalansa degradantã a subculturii si distrugerii morale. Biserica, singurã, rezistã încã în fata atacurilor cu care este înconjuratã din toate pãrtile, fiind însã grav afectatã de refuzul conducerii politice de a acorda sprijinul firesc acelor forme de viatã crestine, singurele prin care s-ar putea afla calea de iesire din criza moralã care amenintã însãsi fiinta nationalã.
(…)
Aceastã atitutine a fost însotitã de neîntelegerea si pervertirea inclusiv a experientei civilizatiei occidentale, la care propagandistii pseudo-elitei se referã zilnic, dar despre care nu stiu nimic si nu înteleg nimic. Asa se face cã reprezentanti de marcã ai performantei autentice românesti, oameni integrati în spatiul occidental, recunoscuti si respectati în tãri democratice avansate, sunt respinsi de pseudo-elita instalatã la comanda societãtii noastre. (…)

(…) Se poate usor urmãri si observa cã mai toate deciziile cât de cât pozitive au fost precedate de actiuni sindicale sau civice. Câtã energie a trebuit consumatã pentru a determina grupurile de decizie la nivel înalt sã tinã cont si de pãrerea societãtii si sã-si aminteascã promisiunile din diversele campanii electorale. (…)
Aceastã pseudo-elitã de care am vorbit, acest “partid” fãrã personalitate juridicã al incompetentei agresive reprezintã piatra de moarã agãtatã de gâtlejul din ce în ce mai sugrumat al societãtii noastre. Vor reusi profesionistii autentici si oamenii cinstiti, prezenti în sindicate, în corpurile socio-profesionale ale tãrii, în partidele politice, în institutiile statului sã determine o transformare radicalã, din interior, a clasei politice? Va fi capabilã elita autenticã sã desfacã acest lanț malefic al incompetentei si necinstei si sã elibereze energiile românesti sau va fi, din nou, nevoie ca poporul însusi sã-l reteze printr-o nouã încordare nãprasnică?

(sursa: munteanu.ro)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariul dvs. așteaptă moderarea.