De ce e aşa mult Doamne-Doamne în România?

Întrebarea a fost pusă de un băieţel de şase ani a doua zi după ce s-a întors de la mănăstire. Vorbeşte româneşte, dar se vede că de multe ori traduce din flamandă, limba ţării în care trăieşte. La televizor erau imagini cu un preot slujind şi băieţelul îşi amintea şi că se jucase în altar la mănăstirea la care merge mereu când vine în România, şi de alte lucruri.

Copilul locuieşte în Olanda, într-un oraş cu mulţi imigranţi musulmani, unii la a treia generaţie. Antipatia populaţiei indigene faţă de ei nu se exprimă în cuvinte, dar este repede percepută de nou veniţi, care simt nevoia să se diferenţieze şi îşi amintesc de lucruri care înainte le păreau fără importanţă. Mama băiatului a început prin a pune o icoană în sufragerie, care să se vadă şi din stradă, pentru că acolo există obiceiul ca perdelele să nu acopere complet fereastra, cît un perete în ţara cu soare foarte puţin.

Necazurile şi dorul de ţară au făcut ca “jumătatea românească” a familiei să se gândească mai des la Dumnezeu. Singura biserică ortodoxă din Olanda se află la Marea Nordului, la 300 km de casa lor. E foarte greu să ajungi acolo când lucrezi în cinci schimburi; în plus, preotul are un program strict pentru că aici e doar voluntar şi are şi un serviciu “adevărat” pentru a se întreţine. Mama nu reuşeşte să ajungă la biserica de aici decât o dată pe an, dar în concediul din România de fiecare dată se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. Băieţelul merge cu ea atât în turneul pe la rude, cît şi la biserica cu moaşte şi librăria cu cărţi religioase.

Pe strada lui băiatul e singurul dintre creştini care are un nume de botez “normal”, corespondentul lui “Gheorghe” în româneşte. Acum părinţii au obiceiul să formeze un cuvânt din cîteva silabe, ca dadaiştii, astfel încât fiecare copil să aibă un “nume unic”; singura grijă e să nu aibă conotaţie musulmană.

În Olanda copiii încep şcoala, obligatorie şi gratuită, la vârsta de patru ani. Nou veniţii află cu surprindere că la şcoala elementară catolică nu se mai predau ore de religie de peste treizeci de ani, pentru că nu permite legea. Copiii nu pot afla despre credinţa creştină decât în familie, dacă e una credincioasă. Nu ştiu ce credinţă a avut bunicul meu, dar ştiu că a avut una, mi-a spus un olandez de 30 de ani cu părinţi atei, ca şi el.

La casele mai vechi se mai poate observa lângă uşă un medalion în piatră, ce reprezintă o Madonă, netezită de prea multe ploi. Puţini olandezi mai au în casă un crucifix. Bunicii băiatului au moştenit un Crist de lemn, pe care la un moment dat l-au abandonat în grădină; în umărul lui şi-au făcut cuib nişte păsărele. Bătrânul îşi aminteşte că în copilăria lui şi ei, catolicii, ciocneau ouă de Paşti, dar acum “nimeni nu mai face asta”. Bisericile sunt deschise în medie câte două ore pe zi, ceea ce îi ia prin surprindere pe turişti; în localităţile mici lumea se mai întâlneşte duminica la mesă, dar e greu să vizitezi catedralele din oraşul industrial. Unele au fost odinioară mănăstiri, înghiţite cu timpul de oraş. Doar denumirile de străzi şi parcurile provenite din livezi mai amintesc că pe aici au locuit creştini practicanţi.

Procentul celor care declară că frecventează biserica este asemănător în Olanda şi România, sub 20%.