trafic

 

miercuri, 29 februarie 2012

Pajişti importante pentru fluturi

0 comentarii


Conferinţa Romanian Agribusiness a reunit reprezentanţi ai MADR, ale asociaţiilor profesionale şi ale finanţatorilor sectorului agricol (bănci şi fonduri de garantare de stat şi private).

Interesant a fost ce au spus reprezentanţii asociaţiilor profesionale despre lipsa strategiilor pentru agricultură în ultimii 22 de ani. Rolul agriculturii în economie a fost neglijat şi unele politici lasă impresia ca au drept scop accesul facil al produselor alimentare străine pe piaţa internă. Nu avem o strategie agricolă pentru România, nici măcar pentru un an. Subvenţiile la hectar sunt cele mai mici din UE şi o serie de măsuri ale guvernului nu ţin cont de realităţi. O strategie ar trebui să diferenţieze fermele mari de cele mici; jumătate din suprafaţa arabilă primeşte bani de la buget, deşi nu face parte din circuitul economic. Doar 45% din terenul agricol este lucrat în formă organizată şi contribuie la buget. Producţia celorlalţi nu intră pe piaţă şi astfel e subvenţionat autoconsumul (o consecinţă a politicii ministrului Gh. Flutur, care a definit larg fermierii). Fermele mari au nevoie de sprijin pentru a intra în competiţie cu exportatorii din Europa. Există un deficit cronic de tehnicieni calificaţi (din cauza desfiinţării şcolilor profesionale) şi se simte lipsa institutelor de cercetare şi a serviciilor de consultanţă.
În ceea ce priveşte proprietatea asupra terenurilor, 10% din ele au fost vândute deja străinilor, nu direct, de la început, ca persoane fizice, fiindcă nu permite legea, ci unor agenţi economici, care intră programat în insolvenţă în câţiva ani şi îşi cedau bunurile ... acţionarului păgubit; dar chiar şi până atunci ei lucrează pământul parţial pentru a încasa bani de la APIA.
Când vrem să ne acoperim ineficienţa vorbim de politica CE. Deşi la noi subvenţiile au crescut, ca volum, de cinci ori faţă de acum 10 ani, productivitatea a stagnat. În ceea ce priveşte PAC, ea nu se vede în România pentru că, dacă la noi subvenţia la hectar va ajunge la 200 euro în 2020, în UE ea este acum de 300 euro şi nimeni nu-şi permite să o taie la mijlocul anului, ca la noi. Subvenţia pe creditul agricol este de 5% din dobândă, doar pentru ca MADR să raporteze un număr mare de subvenţii. Fiscalizăm arenda cu 16%, adică venitul celui care şi-a dat pământul în arendă fiindcă nu-l poate munci; cei care iau pământul în arendă nu sunt impozitaţi (55%). Mulţi proprietari nu şi-au făcut succesiunea şi nu au cadastru, deci juridic nu ai cum să-i impozitezi. Evaziunea fiscală nu trebuie căutată la producător, ci la procesator – doar la el se opreşte marfa din agricultură.
Asociaţiile profesionale au ajuns o masă de manevră politică. Efectul politizării se vede în faptul că în negocierile pentru PAC România nu are nici un reprezentant al producătorilor agricoli. Comisarul pentru agricultură nu poate face prea multe pentru noi, dacă nu avem reprezentativitate.
Taxarea inversă pe lanţul comerţului cu cereale, măsură aplicabilă timp de doi ani, s-a dovedit eficientă în combaterea evaziunii fiscale. Încă nu avem statistica exactă: cât a încasat statul. Ministerul de finanţe ar putea activa un grup de lucru care să studieze dacă măsura poate fi aplicată şi pentru alte produse agricole. Pentru taxarea inversă e necesară o decizie politică a CE, care s-a luat doar pentru cereale; scăderea TVA pentru produsele alimentare ţine încă de politica naţională şi este singura măsură ce poate opri agricultura românească din drumul spre faliment.
Creşterea TVA a scăzut dramatic vânzările. Deşi scăderea TVA s-a aflat în programul tuturor partidelor, odată ajuns la putere nici unul nu a făcut-o, motivând cu ... anul electoral. De multe ori din cauza alegerilor nu au putut fi rezolvate problemele economice. Nu avem o bursă pentru cereale şi silozuri şi depozite pentru legume şi fructe, care să permită intervenţia asupra ofertei în perioade de criză; astfel chiar şi anii cu recolte mari cel care munceşte de fapt nu câştigă. Sunt 6 mil. hectare nelucrate în ţară; fermierii ar avea nevoie de sprijinul statului pentru a putea cumpăra terenuri (şi politica funciară lipseşte). Există o arie mare de cerere pentru produse agricole în Nordul Africii şi Orientul Apropiat spre care ar putea fi îndreptată politica agricolă românească.
MADR alocă fondurile necesare garantării. APIA le eliberează adeverinţe fermierilor, iar băncile le acordă credite, pe baza lor. Fondurile de garantare primesc o cerere de la finanţator, iar fluxul documentaţiei se face prin bancă.
Fondul Român de Garantare este finanţat de la bugetul de stat şi nu acoperă solicitări doar din agricultură, ci şi de la alte IMM-uri sau programe, cum este Prima Casă. Fondul Român de Credit Rural este o asociere între MADR şi finanţatori privaţi; deşi MADR deţine o parte infimă din el, garanţiile sunt date din banii de la minister, un exemplu de iniţiativă privată în care statul investeşte, iar profitul merge la întreprinzător.
Reprezentatul MADR a vorbit de ceea ce a făcut ministerul până acum, lucruri aflate şi pe site. Anul ăsta au fost adăugate două programe noi de finanţare, pentru habitatul pentru gâsca cu gâtul roşu şi pentru pajiştile importante pentru fluturi. În zece ani statul a băgat 10 mld. euro în agricultura românească, sub formă de subvenţii, dar productivitatea nu a crescut. Contabilitatea vorbeşte despre trecutul economic; cel care ne vorbeşte despre viitor este managementul.

Read more...

luni, 20 februarie 2012

Provocarea musulmană

0 comentarii



Jurnalista norvegiană Hege Storhaug lucrează la fundaţia Human Rights Service, un think tank independent politic, care îşi propune să înţeleagă societatea multietnică astfel încât politicile de integrare să fie îmbunătăţite şi drepturile omului respectate. Cartea But the Greatest of These Is Freedom. The Consequences of Immigration in Europe, publicată în 2011 în SUA, demonstrează că politicile de imigrare şi de integrare din Europa au fost greşite şi au ajuns o ameninţare pentru libertatea individuală, egalitatea sexelor şi armonia socială.

Compoziţia etnică a Europei s-a modificat întrucât cei care astăzi mătură continentul diferă de cei de acum un secol. Problemele enclavelor musulmane din Europa, grupuri ce trăiesc în paralel cu populaţia majoritară, arată că imigranţii nu au venit pentru libertăţile de aici sau pentru a adopta alt mod de viaţă, ci pentru a profita de ajutorul social, destinat iniţial localnicilor aflaţi în situaţii disperate sau care trec prin catastrofe, dar şi pentru a-şi păstra cutumele, unele ilegale în societatea europeană. O serie de comunităţi etnice au valori ce intră în conflict cu libertăţile din Europa, în special în ceea ce priveşte atitudinea faţă de femei şi copii, iar imigranţii schimbă modul de viaţă european, lucru care poate fi influenţat de autohtoni doar în ziua votului.

Cartea prezintă o serie de statistici despre dinamica migraţiei şi a nupţialităţii în rândul imigranţilor. Norvegia are 4,5 mil. locuitori, iar imigranţii sunt concentraţi în Oslo. Majoritatea provin din Pakistan şi Irak. La rata natalităţii se adaugă politicile de integrare, care favorizează influxul de imigranţi; trei sferturi dintre ei ajung aici datorită legii pentru reunificarea familiei. Nepoţii direcţi ai primei generaţii de imigranţi sunt trimişi în ţara de origine şi nu învaţă limba norvegiană. La 7 ani mulţi dintre ei sunt înscrişi la şcoală fără a şti limba ţării de adopţie. O mare parte din copii, deşi cetăţeni norvegieni, sunt ţinuţi de familie pe meleaguri îndepărtate, unde urmează şcoli coranice, apoi se întorc în Norvegia pentru a se căsători (mai precis a fi căsătoriţi), fie cu tineri din ţara de origine, fie cu cei din comunitatea lor. La trendul actual, în câţiva ani musulmanii vor deveni majoritari în capitală, iar până la sfârşitul secolului norvegienii vor fi minoritari în ţara lor.
Legislaţia din Norvegia nu permite o statistică clară a copiilor plecaţi din ţară întrucât pentru autorităţi domiciliul lor este cel declarat de părinţi. Studiile HRS apreciază că în prezent circa 5.000 copii ai imigranţilor se află în ţările de origine ale ascendenţilor lor, învăţă o altă limbă şi rareori primesc o educaţie care să le crească şansa de a obţine locuri de muncă în Norvegia. Ei nu cunosc modul de viaţă european, nu li se permite să îl adopte şi sunt viitorii locuitori ai enclavelor din oraşele occidentale.
Printre abuzurile la care expuşi tinerii şi copiii din comunităţile de imigranţi se află: căsătoriile forţate (victimele pot fi minori, iar căsătoriile pot fi consangvine sau poligame, ceea ce contravine legislaţiei din Norvegia), crimele pentru onoare (comise mai frecvent împotriva femeilor ce vor să adopte modul de viaţă european) şi mutilarea genitală a fetiţelor.
În Europa căsătoriile între veri primari au crescut în a adoua generaţie de imigranţi faţă de prima; ele păstrează caracteristica din ţara de baştină. În Pakistan între 30 şi 60% dintre căsătorii au loc între veri, în Irak 50%, în Kurdistan  şi Maroc - 30%. Acest obicei aduce şi în Europa o problemă de sănătate publică: riscul de malformaţii la nou-născuţi este de 4 ori mai mare pentru cei cu părinţi consangvini. În Anglia circa 30% dintre malformaţii se înregistrează în rândul nou-născuţilor de origine pakistaneză.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii apreciază că circa 140 milioane de fete şi femei din lumea musulmană sunt mutilate genital, un obicei vechi de peste 6.000 de ani a o serie de de triburi din Africa şi Asia. Obiceiul a fost tolerat când acestea au adoptat religia islamică, printre alte concesii menite să crească numărul de adepţi. Imiganţii au adus obiceiul cu ei în Europa, astfel că doar în Norvegia există circa 7.000 fete mutilate genital. Ele sunt supuse supliciului la vârste foarte mici, fără anestezie, fie pe teritoriul ţării adoptive, fie în ţara de baştină, unde sunt trimise doar pentru acest scop. Fetele au probleme de sănătate încă din copilărie, atunci când nu mor din cauza complicaţiilor, iar cele reuşesc să se vindece vor avea viaţa sexuală afectată.
Suedia şi Marea Britanie au o lege care pedepseşte mutilarea genitală a copiilor, dar nu s-a dovedit eficientă de vreme ce au avut un singur caz judecat. Un proiect francez este analizat în carte şi propus ca model pentru a eradica obiceiul în Europa. Părinţii primesc ajutorul social doar dacă prezintă cardul de sănătate al copiilor vizat; la bilanţul anual copiii sunt examinaţi şi genital, ceea ce permite diagnosticarea abuzului sexual, iar părinţii suspecţi sunt deferiţi justiţiei. Astfel numărul de copii mutilaţi din enclave a scăzut de la an la an.

Indiferenţa şi ignoranţa îi pot face pe oamenii născuţi într-o societate europeană să considere libertatea un lucru gratuit, de la sine înţeles şi accesibil pe toate meridianele. Politicile de imigraţie şi integrare din Europa şi educaţia ateistă, pentru acum şi aici, au făcut ca Europa să ajungă la 15% populaţie musulmană în 2020 şi la 50% în 2050. În ce măsură ne vom mai bucura de libertatea de acum, dacă tendinţa de enclavizare şi de conflict al imigranţilor cu populaţia majoritară se menţine? Cartea lui Storhaug prezintă pe larg şi opiniile unor specialişti în Islam, dar dezbaterea despre „provocarea musulmană” nu s-a încheiat.

Read more...

duminică, 19 februarie 2012

Deficit demografic şi colonii etnice

0 comentarii



Imigraţia în UE şi integrarea în societăţile adoptive a imigranţilor de primă generaţie sau de generaţie mai veche sunt probleme care se întrepătrund şi provoacă dezbateri electorale în Europa. Centrul pentru Studii Europene (CES), fundaţie a Partidului Popular European (PPE), a publicat în ianuarie raportul Opening the Door? Immigration and Integration in the European Union, desfăşurat în 13 ţări UE şi o regiune, ca bază pentru elaborarea unor politici mai eficiente.

Raportul recomandă adoptarea unei legislaţii care să crească imigraţia legală în Europa, gestionarea canalelor de imigraţie ilegală şi stimularea migraţiei circulare dinspre nordul Africii (emigranţi ce revin în ţara natală după un număr de ani).

Problema imigraţiei are accente diferite de la ţară la ţară şi în funcţie de circumstanţe.
Imigraţia economică a apărut iniţial datorită politicilor care au încercat să suplinească deficitul intern de forţă de muncă, când iarna demografică părea departe. Dacă unele state şi-au impus ani de-a rândul o cotă de muncitori non-UE, acum politicile ţintesc imigranţi dezirabili din punct de vedere economic (grad de calificare, nivel lingvistic şi vârstă). Pe acest sistem va opera Cartea Albastră (Blue Card). Ţările ce păstrează încă o cotă pentru forţa de muncă externă sunt Estonia, Slovenia şi România. Studiul critică politicile restrictive din unele state, care nu răspund suficient nevoilor pieţei interne a muncii, şi consideră imigraţia una din metodele de îmbunătăţire a raportului tineri:vârstnici (salariaţi:pensionari) din Europa. PPE sprijină adoptarea unui singur permis de rezidenţă şi de muncă pentru cetăţenii non-UE, care doresc să vină aici.

Azilul este reglementat diferit de la ţară la ţară, deşi toate au semnat aceeaşi Convenţie de la Geneva (1951). Franţa primeşte circa 50.000 cereri pe azil pe an, Spania câteva sute, iar Slovacia şi România - câteva zeci. Problema este că cei cărora li se refuză azilul rămân oricum în ţara adoptivă, printr-un subterfugiu legal care le prelungeşte şederea sau, cel mai des, ascunzându-se de autorităţi şi riscând să devină victime ale traficului de carne vie. Legislaţia azilului ar trebui să fie unificată, să respecte principiul subsidiarităţii şi să fie mai severă în ceea ce priveşte reunificarea familială, politică ce a dus la fenomenul căsătoriilor cu forţa.

Raportul CES estimează că în Europa există între 2,8 şi 6 milioane de imigranţi ilegali. Statelor foarte căutate, Spania, Franţa, Grecia şi Belgia, li s-au adăugat după aderare Ciprul şi Malta, accesibile celor din nordul Africii. Imigranţii ilegali sunt cei care pătrund fraudulos în ţară sau care nu au obţinut azilul sau prelungirea vizei. Ei formează un grup social ce trăieşte în afara legii şi produce o economie neagră în care înfloreşte exploatarea, iar accesul la educaţie şi servicii de sănătate de calitate este foarte precar, condiţii strict necesare pentru a se integra în societate. Belgia, Spania, Grecia şi Germania au acordat, în mai multe rânduri, vize unui număr mare de imiganţi ilegali, pentru a le oferi şansa să se integreze. PPE nu sprijină această metodă pentru că nu rezolvă problema imigraţiei ilegale, ci se pronunţă pentru o mai mare autoritate acordată Frontex, agenţia ce răspunde de cooperarea la frontierele UE. Frontex ar trebui să aibă mai multe atribuţii şi un buget mărit pentru ca Uniunea să aibă o politică de frontieră eficientă. PPE se pronunţă pentru încheierea de înţelegeri de repatriere cu cât mai multe state non-UE.

Politica de integrare a fost percepută drept o necesitate abia din anii 1980. Ani de zile oamenii politici din Europa au considerat că imigraţia nu este un fenomen social semnificativ. A existat prejudecata că cei imigraţi din motive economice se vor reîntoarce în ţările lor după câţiva ani, astfel că la început de integrarea imigranţilor s-au ocupat doar organizaţiile etnice, unele aflate sub influenţa regimului politic din ţara lor. Creşterea criminalităţii din oraşe a deschis dezbaterea despre integrarea imigranţilor. UE defineşte integrarea drept un „proces dinamic, cu două sensuri, de acomodare a imigranţilor şi a rezidenţilor statelor membre, cu respectarea valorilor de bază ale Uniunii”; scopul integrării este accesul egal al imigranţilor la drepturile sociale, civice şi la piaţa muncii. Raportul CES spune că în Europa există comunităţi etnice care trăiesc în paralel cu majoritatea populaţiei şi reprezintă un pericol pentru ordinea constituţională, ca şi o sursă de probleme sociale, cum sunt căsătoriile cu forţa şi crimele pentru onoare. Astfel integrarea a devenit şi subiect de dezbateri filosofice şi ideologice.
Raportul acordă un spaţiu larg integrării: evaluarea politicilor, măsurile economice, accesul la piaţa muncii, la educaţie şi cetăţenie, reprezentarea în administraţie, participarea la vot şi Islamul.
Integrarea pare sortită să eşueze din cauza diferenţei de nivel socio-economic dintre imigranţi şi populaţia generală. Imigranţii au un nivel educaţional şi de calificare mai redus, sunt mai săraci şi mai prost plătiţi pentru aceeaşi muncă. Formarea comunităţilor etnice închise în oraşele din Occident arată că politicile de integrare au eşuat.
Creşterea economică din unele ţări europene (Grecia, Spania, Finlanda, Cipru) a făcut ca în anii 1990 ele să devină, din surse ale emigrării, ţări de imigraţie. Pe de altă parte imigranţii sunt de obicei mai slab calificaţi şi importul de muncă ieftină favorizează întârzierea reformelor economice din ţările gazdă.
Accesul la piaţa muncii este o condiţie obligatorie pentru integrarea imigrantului. Locul de muncă îi permite să trăiască în afara „coloniilor etnice” şi să trăiască în societatea majoritară. Spania şi Ungaria sunt singurele ţări în care imigranţii obţin locuri de muncă mai bune decât populaţia majoritară.
Nivelul de pregătire al imigranţilor la sosirea în ţara adoptivă este în general scăzut. Accesul lor şi al copiilor la educaţie este mai precar decât al populaţiei generale; puţini copii urmează studii secundare, tinerii au calificări mai slabe şi şanse mai mici la angajare. În condiţii de criză economică ei rămân primii fără locuri de muncă. Mulţi imigranţi de a doua şi a treia generaţie nu cunosc limba ţării adoptive şi sunt dependenţi astfel de comunitatea etnică. Tinerii imigranţi riscă să ajungă alienaţi şi au un risc crescut pentru comportamente antisociale; tinerii din populaţia generală răspund cu violenţă ca autoapărare.
Accesul la cetăţenie este văzut ca un factor stimulator pentru integrare în Cipru şi Belgia, în timp ce Grecia şi Germania consideră cetăţenia o recompensă pe care imigrantul o merită dacă se integrează. Studiul din Germania arată că o cetăţenie obţinută uşor îl demobilizează pe imigrant în a se integra. În viziunea CE naturalizarea favorizează integrarea.
Participarea imigranţilor şi a descendenţilor lor în organe de conducere alese sau în partide este la fel de slabă în toate ţările UE. În ceea ce priveşte prezenţa la vot, între imigranţii educaţi şi populaţia geneală cu acelaşi nivel de pregătire nu există diferenţe. În Germania şi Franţa originea etnică a ascendenţilor nu este înregistrată, ceea ce face dificilă o statistică. În ceea ce priveşte implicarea organizaţiilor etnice în politica de integrare a unei ţări, există temeri că realitatea ar putea fi prezentată distorsionat. În Austria şi Spania unele comunităţi interpretează drepturile politice într-o manieră incompatibilă cu regimul democratic.
După atentatele de la începutul anilor 2000 din SUA şi Europa, opinia publică din Europa nu mai face o distincţie clară între terorism şi Islam. Raportul CES vorbeşte despre organizaţiile musulmane din Spania şi Grecia. În timp ce în Franţa, Germania, Belgia şi Spania există foarte multe moschei, ele nu sunt permise în oraşele din Grecia; aici camerele de rugăciune din zona urbană sunt privite ca un potenţial risc de formare a unor comunităţi paralele.
Din raportul CES reiese că avem nevoie de o definiţie clară a valorilor şi a obiceiurilor la care imigranţii trebuie să aspire odată ajunşi în UE şi pe care trebuie să şi le păstreze, ca moştenire culturală din ţara lor.

Între statele UE există diferenţe mari în politicile de imigrare şi integrare, atât în ceea ce priveşte substanţa, cât şi centrul de decizie. Deocamdată guvernele statelor prevalează faţă de UE în stabilirea politicilor. Este un domeniu în care rolul CE rămâne aspiraţional, iar criza economică a întărit rolul statelor membre în faţa CE.

Read more...

sâmbătă, 18 februarie 2012

Despre cutremurul din 1977

0 comentarii
Cutremurul produs în România la 4 martie 1977 (ora 21,22) a dus la moartea a mai mult de 1.500 oameni, la rănirea altor 10.000 şi la pagube materiale ce au depăşit valoarea nominală de 6 mld. lei. Printre pagubele materiale s-au aflat peste 20.000 de locuinţe, distruse sau avariate grav (7.000 familii au rămas fără adăpost), 195 de întreprinderi industriale, dar şi alte unităţi economice, magazine, unităţi sociale etc., ceea ce a însemnat şi pierderea locurilor de muncă corespondente.

În aceeaşi seară, chiar în avionul cu care s-a întors de urgenţă din Africa, Nicolae Ceauşescu, având şi calitatea de comandant suprem al forţelor armate, semna decretul prezidenţial de instituire a stării de necesitate pe teritoriul Republicii Socialiste România. Prin decret „activiştii de partid şi de stat, ai organizaţiilor de masă şi obşteşti sunt mobilizaţi la sediile organelor de partid şi de stat şi în mijlocul oamenilor muncii, pentru a participa cu toate forţele la acţiunile legate de înlăturarea efectelor cutremurului”. Tot prin decret, unităţile forţelor armate şi ale ministerelor, dar şi „întreaga populaţie aptă de muncă” erau obligate să participe la „normalizarea rapidă a vieţii economice şi sociale”.

Cutremurul a produs victime omeneşti şi pagube materiale mari în Bucureşti şi nouă judeţe. Voi aminti câteva dintre ele. Zimnicea, oraş cu 15.000 locuitori, a fost cel mai grav afectată de cutremur; au fost distruse 80% dintre locuinţele vechi, iar numărul sinistraţilor a ajuns la 9.000. În capitală s-au prăbuşit 32 blocuri, alte peste 100 au fost grav avariate, nouă spitale au fost scoase din funcţiune, s-au produs distrugeri la peste zece întreprinderi mari şi la două centrale termice. S-au produs incendii la combinatele petro-chimice Brazi şi Teleajen. Peste 300 de sonde au fost avariate; focul ameninţa să distrugă ce nu nimicise cutremurul. Localizarea şi înăbuşirea incendiilor din rafinării şi din combinatele petro-chimice s-a făcut în mai puţin de două ore. 38 de aşezăminte culturale prahovene au fost distruse.
La Craiova seismul a lăsat fără adăpost 4.000 familii, iar 18 unităţi economice mari şi-au întrerupt activitatea. O serie de ferme zootehnice s-au prăbuşit; au pierit zeci de mii de animale.
La Iaşi s-au prăbuşit 145 clădiri, iar alte 1.500 au devenit de nelocuit.
Unda seismului a cuprins şi regiuni învecinate: RSS Moldovenească, Bulgaria, RSF Iugoslavia.
Este semnificativă declaraţia preşedintelui Consiliului Popular[1] din Zimnicea, Dumitru Sandu, acordată a agenţiei TASS: „Trebuie să reconstruim. Până la sfârşitul anului trebuie să construim 2.000 de apartamente şi alte 2.000 vor trebui terminate anul viitor.” Dumitru Sandu fusese ales primar al oraşului cu doar câteva minute înainte de producerea cutremurului, la Conferinţa orăşenească de partid.

Mass-media

La diminuarea nesiguranţei oamenilor, rămaşi fără rude, adăposturi, alimente sau locuri de muncă au contribuit măsurile autorităţilor, solidaritatea manifestată de populaţie, dar şi presa. Posturi de radio străine prevesteau un nou seism; presa internă, „dirijată” prin natura regimului politic, dar şi din considerente de siguranţă naţională, a avut menirea să prevină panica ce risca să cuprindă mii de oameni. La acest eveniment, rolul ei a fost mai puţin propagandistic şi mai mult strategic; ea a prezentat eforturile autorităţilor de a le asigura adăposturi temporare şi ajutoare sinistraţilor şi munca oamenilor de îndepărtare a stricăciunilor, în care armata a deţinut rolul principal. Poate că unele reportaje din presa românescă a vremii sunt tendenţioase, dar şi agenţiile de presă străine au relatat despre modul organizat în care a fost reluată activitatea economică a ţării şi despre eficienţa soldatului român în îndepărtarea stricăciunilor materiale; mai preţioase decât ele rămân faptele.
Din relatarea corespondentului Agenţiei France Presse am reţinut: „De altfel, imaginea pe care o oferă, în ansamblu, capitala României, duminică dimineaţa, nu se aseamănă deloc cu aceea a unui oraş lovit de cataclism. [...] Operaţiunile de degajare se efectuează rapid. [...] Străbătând duminică dimineaţa oraşul, oricine poate fi surprins de calmul şi disciplina locuitorilor, de organizarea metodică a ajutoarelor. Nici o aglomeraţie, nici o panică, nici o nervozitate nu au fost semnalate.”
Agenţia DPA: „Cutremurul din România a lăsat fără locuinţe mii de cetăţeni ai Capitalei. Începând de duminică, s-a trecut la mutarea locuitorilor din casele puternic afectate, devenite nesigure.” Agenţia ADN menţiona că „peste 100.000 de bucureşteni au participat duminică la înlăturarea efectelor cutremurului”.
Cutremurul s-a produs vineri seara; până sâmbătă la prânz alimentarea cu apă şi electricitate fusese restabilită în majoritatea zonelor capitalei, iar unele magazine şi-au reluat programul normal. În şcoli orele de curs s-au reluat de marţi[2]. La Ploieşti activitatea economică a fost reluată duminică. În Capitală, la zece zile de la seism au fost degajate ruinele marilor imobile afectate.
La Iaşi Centrul de recoltare a sîngelui face un apel: „Vă rugăm NU mai donaţi sînge!” Capacităţile de recoltare şi conservare nu mai pot face faţă afluxului de donatori.
La ghişeele CEC este coadă pentru depunerile în Contul Omeniei.

Din şedinţele autorităţilor publice centrale

În şedinţa Comitetului Politic Executiv al CC al PCR de luni, 7 martie, s-a hotârât ca pe primul plan „să stea în continuare intensificarea operaţiunilor de salvare a eventualilor supravieţuitori ce se află sub dărâmături”. După degajarea ruinelor se va trece la „reconstrucţa treptată a blocurilor şi locuinţelor prăbuşite”; demolarea clădirilor grav avariate se va face ulterior, în cadrul planului general de sistematizare a capitalei şi a celorlalte localităţi.
În şedinţa CPEx al CC al PCR din 8 martie s-a apreciat că „activitatea de înlăturare a consecinţelor calamităţilor naturale şi restabilirea unui ritm de lucru normal de viaţă în Capitală şi în restul localităţilor afectate de cutremur se desfăşoară cu succes, cu rezultate satisfăcătoare”. „Cetăţenii care au locuit în blocurile prăbuşite vor primi imediat locuinţe noi”. Sinistraţii cei mai afectaţi vor primi gratuit obiecte de uz personal şi câte 1.000 lei, iar Comitetul pentru problemele consiliilor populare va lua măsuri ca întreprinderile de construcţii din judeţele care nu au fost afectate să trimită unităţi de lucru în Capitală şi în Zimnicea, unde planul construcţiei de locuinţe „se suplimentează anul acesta cu încă circa 7.000-8.000 apartamente”.
În şedinţa CPEx din  9 martie s-a făcut un bilanţ al daunelor cutremurului. Printre edificiiile dărâmate se aflau şi blocuri noi şi s-a stabilit că „se va întocmi un studiu aprofundat şi responsabil în legătură cu defecţiunile de construcţie care au făcut posibil ca aceste imobile să cedeze”. Autorităţile reunoşteau „pierderile mari pe care le-a suferit economia naţională” şi puneau „în faţa oamenilor muncii” sarcina să contracareze „influenţele negative ale cutremurului asupra programului de ridicare a nivelului de trai material şi spiritual al poporului, stabilit la Congresul al XI-lea al Partidului”. S-a stabilit că se va amâna cu un an aplicarea măsurii de reducere a săptămânii de lucru la cinci zile. S-a stabilit că în Bucureşti vor fi construite suplimentar 5.000 de apartamente noi; familiilor din Zimnicea, ce au avut case proprietate personală distruse de cutremur, statul le va acorda pentru construirea de apartamente un ajutor de 10.000 lei şi credite pe termene de 10-15 ani. Începând cu data de 10 martie, starea de necesitate înceta în toate judeţele, cu excepţia „municipiului Bucureşti şi a unităţilor sistemului de telecomunicaţii şi a Radioteleviziunii”.
Mai reţinem că încetarea stării de necesitate în Bucureşti s-a stabilit la şedinţa CPEx din 14 martie. Tot atunci s-a stabilit suplimentarea planului de construcţii de locuinţe pentru 10.000 de apartamente pentru mai multe oraşe, eşalonat pe doi ani. S-a creat o unitate specială a armatei, care să execute 5.000 de apartamente în Bucureşti. S-a hotărât centralizarea unor activităţi industriale sau agricole, ca cea de morărit şi panificaţie, piscicolă, de producere a agregatelor de balastiere etc.

Din conferinţa de presă a preşedintelui N. Ceauşescu din 10 martie

„Aşa cum s-a relatat şi în presa de astăzi, daunele generale provocate de cutremur depăşesc 6 miliarde lei. Doresc să atrag atenţia că în aceste cifre nu sunt cuprinse pagubele mai mici suferite de unele întreprinderi, locuinţele şi alte bunuri materiale ale unor cetăţeni, care vor trebui să depună eforturi pentru a-şi reface avutul pierdut.”
„A trebuit să se asigure cazarea a zeci de mii de oameni care locuiseră în blocurile prăbuşite sau care au fost evacuaţi din imobilele grav deteriorate. În Capitală, spre exemplu, au fost afectate circa 100 blocuri mari.”
„De asemenea, am hotărât să construim suplimentar încă circa 5.000 de apartamente în acest an în Bucureşti şi să trecem la reconstrucţia în întregime a oraşului Zimnicea, distrus în proporţie de 80%.”
„Suntem ferm hotărâţi să nu schimbăm cu nimic programul de dezvolatre, nici programul de ridicare a nivelului de trai al poporului care va începe să fie aplicat din acest an. Singurul domeniu unde am considerat că trebuie să amânăm aplicarea programului nostru este reducerea săptămânii de lucru. Acest fapt este bine înţeles de popor, mulţi oameni ai muncii solicitând să lucreze suplimentar pentru a contribui la recuperarea grabnică a pierderilor suferite de economie. Iată de ce Comitetul Politic Executiv, guvernul, poporul sunt convinse că vom reuşi, în ciuda greutăţilor, să îndeplinim în bune condiţiuni planul de dezvoltare economico-socială a ţării.”
„Nu numai că planul nu va fi afectat, redus, dar suntem hotărâţi să facem totul pentru a asigura o dezvoltare mai rapidă a ţării, pentru creşterea suplimentară a producţiei peste prevederile planului cincinal.”

Întrebare (din partea Radioteleviziunii din RDG): Am dori să aflăm, dacă este posibil, care sunt pierderile cauzate de acest cutremur, în comparaţie cu cele suferite de pe urmele inundaţiilor din 1970 şi 1975?
„Pe ansamblu, pierderile determinate de cutremurul groaznic din 4 martie sunt de câteva ori mai mari.”

Întrebare (Televiziunea franceză): Aţi spus că oraşul Zimnicea va fi reconstruit în întregime. Va fi construit anticutremur?
„Deja lucrează un grup de specialişti pentru a proiecta un oraş nou. Zimnicea se va reface complet.
Trebuie să remarc – cred că şi Dv. aţi putut constata că, practic, toate imobilele construite în ultimii ani nu au avut nimic de suferit. Desigur din unele lipsuri vom trage toate concluziile. Specialiştii au primit deja sarcina să se ocupe de aceasta, spre a aduce îmbunătăţiri în sistemul de construcţie.”
Întrebare (Guardian): Domnule preşedinte, aţi vorbit de ajutorul umanitar primit de la diferite ţări. Întrebarea mea are două aspecte: în primul rând, ce ajutor aţi primit până acum din partea URSS şi-n al doilea rând ce rol prevedeţi pentru alte ţări că ar putea să sprijine reconstrucţia pe termen lung a ţării Dvs.?
„Am mai menţionat ajutoarele primite până în prezent din partea diferitelor state. Desigur, fiecare stat acordă acel ajutor pe care-l consideră că îl poate da şi pe care îl apreciază ca necesar. În ce ne priveşte, aşteptăm principalul de la munca poporului român. [...] Desigur, dacă vom obţine unele ajutoare sau cel puţin credite în condiţii mai avantajoase vom saluta acest lucru.”


Comentariu

Este remarcabilă solidaritatea de care a dat dovadă poporul şi structurile de conducere, centrale şi locale, în faţa nenorocirii. Un decret prezidenţial, chiar în condiţii de dictatură, nu justifică starea psihologică ce e mobilizat oamenii în eforturile pentru reconstrucţia ţării; decretul poate contribui la reacţia favorabilă în măsura în care liderul insuflă încredere.
Un cataclism are consecinţe economice nefaste, greu de corectat de un sistem centralizat, cu planuri de producţie. Planurile nu lasă loc inovaţiei şi nu permit răspunsul la crize neprevăzute. Efectele seismului s-au resimţit în economia ţării din deceniul următor şi au grăbit prăbuşirea regimului politic monopartinic.


[1] Primăria.
[2] Sâmbăta era zi de lucru normală, iar elevii şi studenţii aveau ore.
Read more...

joi, 16 februarie 2012

Educaţia pentru federalism

0 comentarii


Federalismul european s-a născut în Italia, la iniţiativa unui militant comunist, Altiero Spinelli, condamnat de regimul Mussolini la 16 ani închisoare pentru acţiuni politice clandestine, în 1927. În 1941 Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi, aflaţi în detenţie, redactează Manifestul de la Ventotene, ce punea sub semnul întrebării statul naţional, pe care îl vedea drept cauză principală a celui de-al doilea război mondial. Pentru semnatarii Manifestului, prioritatea strategică o reprezenta lupta pentru federalizarea Europei. Manifestul a stat la baza programului Mişcării Federaliste Europene, înfiinţată în 1943. Între 1970-1976 Spinelli este membru al Comisiei Europene, apoi al Adunării Parlamentare Europene.

În 1956 la Paris s-a înfiinţat AEDE (Association Européenne des  Enseignants, Asociaţia Europeană a Învăţătorilor), ce luptă în şcoli şi în societate pentru ideea Europei federale.
Membrii AEDE promovează conceptul de Europă federală şi „patriotismul european”. Natura construcţiei europene, reacţie la stereotipurile naţionaliste vechi de secole, necesită o „pedagogie politică”. Cetăţenia europeană nu este un dat înnăscut, iar educaţia pentru ea este o necesitate, nu o opţiune. Cetăţenia se construieşte de-a lungul vieţii prin reflecţie, cunoaştere şi acţiune.
A fi cetăţean european înseamnă să te angajezi alături de ceilalţi pentru a construi o patrie mai armonioasă şi mai solidară şi, prin extensie, o globalizare mai umană.

Din 1973 majoritatea ţărilor occidentale se confruntă cu şomajul structural. Criza din 2008 a adâncit decalajele dintre ţările UE, dar şi dintre bogaţi şi săraci. Solidaritatea dintre indivizi, regiuni şi state este o datorie morală şi o necesitate pentru menţinerea păcii sociale în viziunea AEDE. Globalizarea, politicile neoliberale şi invadarea Europei de imigranţi disperaţi de sărăcie sunt provocări la care şi membrii AEDE trebuie să pregătească un răspuns, pentru elevii lor.
Read more...

vineri, 3 februarie 2012

Perspective economice şi fundături politice

0 comentarii
La începutul lunii februarie a avut loc o conferinţă despre perspectivele economice ale României în 2012, la care au participat reprezentanţi ai guvernului şi ai oamenilor de afaceri.

Din partea MADR a vorbit secretarul de stat Barna Tanczos.
Perspectivele agriculturii, importantă pentru economia românească, după ponderea în PIB, depind de provocările cu care se confruntă acest sector, dar şi mediul rural, pe plan mondial: sustenabilitatea, volatilitatea preţurilor şi ecocondiţionalitatea.
De la an la an cererea de alimente pe plan mondial e tot mai mare. Odată cu cererea cresc şi preţurile.
Politica Agricolă Comună (PAC) pentru 2014-2020 vrea să răspundă acestor provocări pentru a obţine alimente de calitate superioară pentru cetăţenii UE, a gestiona resursele naturale prin politici durabile şi a dezvolta echilibrat satul şi oraşul. Politicile presează asupra terenului agricol; dacă în trecut agricultura se confrunta cu provocări endogene (creşterea producţiei la hectar prin tehnologizare), acum factorii externi sunt cei care domină. Dacă UE nu acceptă alimentele obţinute din plante modificate genetic, producţia pe hectar nu va putea creşte.
Agricultura românească se confruntă cu fenomenele meteo extreme. Producţia agricolă din 2012 va depinde de seceta din toamna lui 2011; ninsorile ce au căzut abia de curând ne dau slabe speranţe pentru un an profitabil. Recolta de grâu şi de rapiţă va fi afectată. Structura duală a agriculturii româneşti (fermele mici predomină, fermele mari sunt încă puţine) tinde să se modifice în favoarea celor din urmă, încă din 2007, prin politica agricolă, care sprijină comasarea.
Finanţarea agriculturii rămâne acută. Relaţia băncilor cu fermele mici rămâne rudimentară. Deficitul balanţei comerciale pentru produsele agricole a scăzut din 2008 până în 2011 de la 2 mld. Euro la 0,6 mld. Euro; problema rămâne structura balanţei: exportăm predominant produse primare şi importăm produse cu valoare adăugată mare. Mecanizarea agriculturii în acest interval a crescut exporturile la dublu în 2010 faţă de 2009. Zootehnia este un sector mediabil, nu profitabil, pe care alte state îl sprijină mascat, contrar PAC.
MADR negociază de câteva luni cu CE un program de creditare pentru agricultură. Dacă ministerele de resort pot pregăti pachete de creditare respectând regulile concurenţei (astfel încât să nu se considere ajutor de stat), sunt „portiţe” care pot ajuta anumite sectoare economice. Regula ajutorului de stat e foarte preţuită; pachetele de creditare ar trebui să fie  punctuale pentru a fi eficiente.
Din 2007 investitorii au un plus de punctaj în a obţine fonduri europene pentru tehnologiile ce folosesc resurse regenerabile. MADR va susţine financiar fermele ce cultivă plante energetice şi lucrează la un ordin pentru autorizarea producţiei de biomasă.
Preţurile alimentelor în 2012 vor depinde de cererea şi puterea de cumpărare; nu există o presiune asupra preţului pânii, care oricum e mai mic cu 25% decât în UE. Creşteri ale preţurilor se pot înregistra prin atacuri speculative.
Cea mai mare problemă a agriculturii româneşti o reprezintă terminarea cadastrului agricol şi pe proprietate. MADR negociază un proiect de parteneriat public-privat pentru a finaliza cadastrul. Pentru toată România el ar costa 1,5-2 mld. Euro. Măsurătorile din satelit ale parcelelor corespund foarte rar cu ceea ce se află pe titlurile de proprietate. Cu cele 25 mil. euro de la Banca Mondială s-a efectuat cadastrul pentru 70 comune. Cadastrul e foarte uşor de făcut, dar foarte costisitor; cea mai dificilă va fi identificarea juridică a proprietăţii.
Cristian Pârvan, secretarul general al AOAR, a criticat ordinul recent al agenţiei pentru cadastru, prin care, dacă un proprietar îşi intabulează singur proprietatea, el trebuie să accepte că la terminarea cadastrului agenţia îi va putea modifica suprafaţa (şi titlul de proprietate), dacă aceasta nu va corespunde cu măsurătorile ei. 

Din lumea comunităţii bancare a vorbit Radu Gheţea. Prin noul regulament de creditare a persoanelor fizice în valută, este limitat creditul de consum, ceea ce va mări piaţa pentru persoanele juridice. Creditarea pentru companii nu a crescut în ultimii doi ani, cu excepţia sectorului agricol, unde există proiectele din fonduri europene ale administraţiilor publice locale. Băncile cu capital străin (85% din total) sunt reţinute în a-şi asuma riscuri din cauza problemelor lor proprii. Creditarea nu a contribuit la creşterea economică; concurenţă a existat însă la licitaţiile administraţiilor publice, la care s-au prezentat companii mari.
În 2012 evoluţia va fi asemănătoare, cu cele două domenii care se întrepătrund (agricultura şi proiectele din fonduri europene), la care se adaugă interesul pentru parteneriatele public-privat. Ca o părere personală, Radu Gheţea a împărţit băncile în două categorii, în ceea ce priveşte oferta pentru economisire: bănci cu nivel constant redus al dobânzii pentru depozitele atrase şi bănci cu dobânzi mari pentru că au instrucţiuni de la banca-mamă să-şi acopere creditul din resurse proprii. Dânsul apreciază că la mijlocul anului se va ajunge la o apropiere a celor două paliere, spre dobânzile mici, iar dobânzile de creditare vor fi din ce în ce mai atractive pentru clienţi. Sistemul bancar românesc nu va crea probleme în economie şi va ajunge primul finanţator al ei.
Cristian Pârvan a vorbit despre propunerea oamenilor de afaceri români de a se înfiinţa o bancă industrială de stat (pentru care nu se iau decizii din exterior), exclusiv pentru activităţi de producţie. Programul Fermierul, în care s-a implicat CEC-ul a permis finanţarea ţintită. Polonia a ajuns să-şi acopere 80% din cererea internă din producţia internă, graţie politicilor bancare; de aceea a fost şi mai puţin afectată de criză. BNR nu a părut interesată de producţie, fără de care nu poate exista relansare economică, ci de bunul mers al sistemului bancar. Exporturile noastre merg în proporţie de 70% spre UE, depindem de comenzile ei şi avem produse cu valoare adăugată mică. Radu Gheţea a răspuns că băncile specializate, care au existat şi în România până la începutul anilor 2000, nu s-au dovedit eficiente pentru condiţiile economice fluide. Banca comercială universală e cea mai potrivită şi sigură că va supravieţui. Înfiinţarea unei bănci de stat acum ar risca să scadă sprijinul pentru CEC Bank şi Eximbank, fără a se obţine efecte imediate, pentru că devine competitivă abia după 3-4 ani de funcţionare. Mai bine să consolidăm ce avem; statul ar putea prelua bănci existente.

Ionel Blănculescu, preşedintele unei companii financiare, a împărţit criza în două perioade: nucleul dur, de 4 ani (2009-2012), şi 2 ani de criză a datoriilor suverane (2013-2014). În România criza a fost dublă, economică şi de autoritate a statului. Criza sistemului de stat a fost ascunsă şi scuzată de cea economică. La noi criza a lovit economia reală. Criza sistemului de stat a generat planul anticriză din 2009, eşuat, şi politica de austeritate de acum. Planul de austeritate a produs criza naţională. Creşterea TVA cu 5 puncte a avut un impact aproape fatal pentru economie. Alte măsuri grave au fost demotivarea sistemului de stat şi falimentarea sistemului de sănătate. Economia are o ciclitate de 4 ani şi, pentru că ne aflăm în al patrulea an de criză, ne aşteptăm la o înviorare cu condiţia să nu-i „deranjăm” prin politica guvernului. În 2013-2014 va veni scadenţa pentru datoriile făcute în cei 4 ani ai nucleului dur. Am făcut credite artificiale de care nu am fi avut nevoie, o creaţie a finanţei mondiale. Reducerea rezervelor minime obligatorii ale băncilor la 25% de la 40% a fost un împrumut oferit băncilor străine la momentul oportun pentru ele.

AOAR apreciază că România are resurse pentru a înregistra o creştere economică de 2% în 2012. Administraţia trebuie să fie responsabilă pentru proiectele din fonduri europene, care se află în desfăşurare. Firmele străine din România iau mai mult decât ar trebui; productivitatea per salariat e mai mare în România decât în altă parte pentru ele, dar asta nu se reflectă în nivelul salariului, care nu mai acoperă necesităţile unui om. Într-un raport al Băncii Mondiale se arată că firmele cu capital românesc au un avans al productivităţii pe 2003-2008 net superior multinaţionalelor, la valoarea adăugată; acest lucru se datorează investiţiilor pe care le fac. Firmele străine folosesc ca volum munca ieftină. Din 15.000 de grupuri străine de firme doar 33 au centrul de decizie în România. Menţinerea unei fiscalităţi ridicate cu forţa de muncă va descuraja patronii să facă angajări. Cererea FMI de privatizare a unor companii strategice din domeniul energiei este inacceptabilă. AOAR a salutat aprobarea de către Parlament a legii ce interzice exportul de gaze naturale, în condiţiile în care CE nu poate determina ţările membre să se constituie ca un contractor unic de gaze naturale cu Rusia şi există ţări UE care importă la un preţ net inferior faţă de România, graţie unor aranjamente politico-diplomatice. Piaţa concurenţială în domeniul gazelor naturale este departe de fi o realitate atât în UE cât şi în România.
Read more...

joi, 2 februarie 2012

Ion D. Sîrbu şi cuşca de sticlă

0 comentarii
La sfârşitul lunii trecute Institutul Cultural Român a organizat lansarea cărţii Clarei Mareş, Zidul de sticlă. I. D. Sîrbu în arhivele Securităţii, urmată de o dezbatere la care au participat critici literari care i-au studiat opera şi oameni care l-au cunoscut personal şi ne-au împărtăşit lucruri inedite despre cel care a scris cea mai valoroasă literatură de sertar, din ceea ce cunoaştem până acum.

Clara Mareş, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a lucrat timp de trei ani în arhivele fostei Securităţi pentru a scrie prima biografie a lui Ion Desideriu Sîrbu făcută pe documente; cartea ei adaugă la istoria rezistenţei în faţa regimului comunist o personalitate, un reper încă insuficient cunoscut de posteritate. Scriitorul I. D. Sîrbu s-a născut în 1919 la Petrila. Studiază la Facultatea de Filosofie din Cluj şi în 1947 obţine titlul de conferenţiar, cel mai tânăr din ţară, la doar 28 de ani. În 1949 este epurat ca reacţionar fiindcă refuză să semneze un denunţ împotriva lui Lucian Blaga, care îi conducea doctoratul. Lucrează întâi ca profesor de liceu, apoi ca redactor, la Teatrul şi la Revista de pedagogie, în Bucureşti. În timpul revoluţiei din Ungaria din 1956 este arestat şi acuzat de colaborare (Sîrbu era poliglot şi cunoştea şi maghiara). Este condamnat la un an de închisoare, dar va face 7 ani, până în 1964. După eliberare lucrează timp de câteva luni în mină, apoi este trimis în domiciliu obligatoriu la Craiova, unde se angajează ca secretar literar la teatru. I se deschide un dosar de urmărire informativă, care va fi închis abia după moartea lui, în 1989. Locuinţa îi este împânzită de microfoane, care îl surprind în cele mai intime momente. Refuză să colaboreze cu Securitatea până la sfârşitul vieţii, dar prietenii, majoritatea scriitori, îl toarnă fără scrupule. Clara Mareş a început cu studiul documentelor de la CNSAS. Episoadele răvăşitoare pentru un cititor sunt cel mai greu de depăşit de istoricul care ştie finalul poveştii, mai ales când este un admirator al „personajului”. Clara Mareş a trebuit să traverseze documentele cu un ochi indiscret, la fel ca ofiţerii de odinioară. Dincolo de cifre şi rapoartele seci l-a găsit pe omul care a suferit fiindcă a refuzat constant să fie recrutat de Securitate. În viaţa plină de ghinioane a lui I. D. Sîrbu, un noroc, după cum mărturisea într-una din ultimele scrisori, a fost soţia lui, Elisabeta Sîrbu. Cea mai mare bucurie a Clarei Mareş este că în timpul cercetării s-a apropiat şi s-a împrietenit cu doamna Lizi. Gary, cum era alintat în familie scriitorul, este cel care i-a unit din Cer fiindcă se completau reciproc şi răspundeau unei nevoi: I. D. Sîrbu nu este cunoscut de posteritate aşa cum merită.

Dan C. Mihăilescu a vorbit despre cartea Clarei Mareş, care din materialul dezordonat, din arhive, a obţinut liniile din care se formează un chip al Securităţii. I. D. Sîrbu, un om de stânga, patriot, a trăit un vis suprarealist. Viaţa lui a avut puncte de inflexiune care i-ar fi putut schimba cursul spre o existenţă de om „cuminte”, dar el a refuzat să-şi trădeze prietenii şi a rămas vertical în propriii lui ochi. Clara Mareş a identificat 58 de informatori din anturajul lui Sîrbu. Cartea ei este o pagină din istoria reprimării din România, iar Cercul Literar de la Sibiu apare, pentru prima oară aici, cu partea lui întunecată. Dintre cei care l-au turnat la Securitate pe scriitor fac parte: Ştefan Augustin Doinaş, Anatol Bakonsky, Marin Sorescu, Ion Negoiţescu, Ilie Merce, Olimpian Ungherea (locotenent) şi Tudor Vornicu (căpitan de Securitate). Opera literară a lui I. D. Sîrbu a fost analizată de Antonio Patraş în 2003, în De veghe în noaptea totalitară, şi în doctoratul lui Daniel Cristea-Enache (apărut în 2006 la Editura Curtea Veche sub titlul Un om din Est).
Viaţa lui I. D. Sîrbu, studiată acum pentru prima oară, este o operă împotriva minciunii şi a delaţiunii, aşa cum a fost „pregătită” de tatăl lui, miner de patru generaţii, şi de Lucian Blaga. Din cartea Clarei Mareş aflăm cum se reflecta literatura liui I. D. Sîrbu în lectura organelor de stat. Până în anii 1990 criticii îi ştiau piesele şi romanul distopic Lupul şi catedrala. Nu apăruseră scrierile lui de sertar, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal şi Adio, Europa!. Corespondenţa îl aşază alături de marii autori de epistole din literatura română: Alecsandri, Ion Ghica, Kogălniceanu şi Caragiale în exil la Berlin. Cu I. D. Sîrbu autorităţile au dus un război de gherilă psihologică. Cea mai fericită perioadă pentru el a fost închisoarea, când era anturat doar de lume bună: arhiepiscopi, un profesor de sanscrită, un filosof, un arhitect. În timp ce din România liberă nu se putea ieşi, din puşcărie scriitorul evada pe verticală. Este important să citim felul în care anchetatorii îl citeau, pentru a ne lămuri în disputa noi, securitatea, am fost coloana de rezistenţă a ţării, în timp ce voi, intelectualii, aţi fost laşi şi iresponsabili.

Din partea Editurii Curtea Veche a vorbit scriitoarea Doina Jela. I. D. Sîrbu a fost lămurit în închisoarea politică, unde şi-a format caracterul prin probă de foc. Închisoarea l-a imunizat la stângism, care fusese o boală a copilăriei pentru el. Drama lui a fost singurătatea în care s-a trezit după închisoare; spre deosebire de ceilalţi, care au crezut că regimul comunist e fără sfârşit şi s-au adaptat (majoritatea au acceptat să colaboreze), Gary nu s-a putut adapta. Literatura de sertar a spălat obrazul scriitorimii române. La noi nu a existat samizdat, de aceea România nu a fost pregătită cum trebuia pentru perioada de după 1989. Posteritatea lui I. D. Sîrbu e mai fericită decât i-a fost viaţa. La Petrila s-a creat un cult pentru scriitor. O şcoală îi poartă numele şi există o casă memorială. Graficianul Ion Barbu a adăugat câteva cuvinte despre cum l-a cunoscut pe scriitorul care avea şi umor şi simţul tragicului. Pentru el Gary este un izvor nesecat de inspiraţie. Ion Barbu a prezentat Nirvana socială, ziarul de perete al celor puşi la perete, singurul care apare la Petrila; aici se regăsesc literatura lui Gary şi tinerii pe care îi inspiră personalitatea scriitorului.

Daniel Cristea-Enache a vorbit de pasiunea sa pentru I.D. Sîrbu, la care simte mereu nevoia să se întoarcă. La câte vorbe grele se spun despre intelectualitatea română, Sîrbu este printre cei care iese bine chiar şi din analizele lui Paul Goma. Documentele sunt o hârtie de turnesol pentru cerchişti şi pentru anturajul lui Blaga. Sîrbu a fost la fel de chinuit şi în perioada internaţionalismului comunist şi a naţionalismului ceauşist. A fost un cobai studiat sistematic, care a ajuns să adopte un comportament de suspect, asemenea personajului din povestirea sa antumă Şoarecele B. Viaţa lui este opera PCR şi a Securităţii. Lucrarea Clarei Mareş ne dă perspectiva completă asupra subiectului I. D. Sîrbu. Poate că cei care supravegheau populaţia îşi justificau astfel privilegiile. Monstruozitatea sistemului de supraveghere nu poate fi redată într-o singură carte, dar studiile de caz ne oferă o idee despre el fiindcă sistemul funcţiona la fel pentru toţi cei vizaţi.
I. D. Sîrbu a făcut o singură călătorie în Occident, în 1981, şi s-a întors foarte dezamăgit. Era un poliglot care comunica cu foarte multe culturi, dar trăise în utopia pe care au acceptat-o mulţi români, că istoria ne va salva şi că Europa ne sprijină. El şi-a dat seama că pe intelectualii occidentali nu-i interesa Estul, ba chiar simpatizau cu sistemul socialist. De atunci a intrat înt-o fază nouă a creaţiei, nu a mai scris teatru, ci doar pentru un public care nu se născuse încă. Contactul cu indiferenţa stângistă din Occident l-a făcut să scrie cele mai bune cărţi ale lui.

În sală s-a aflat Toma Velici, care l-a cunoscut pe I. D. Sîrbu în 1976, când era linotipist, şi a ajuns ulterior primul editor operei de sertar. Primul volum din Jurnalul unui jurnalist fără junal a apărut în 1992, la Editura Scrisul Românesc, deşi primise bun de tipar din primăvara lui 1991. Al doilea volum a apărut în 1993. În presa literară a vremii a apărut o simplă cronică în Vatra şi un articol al lui Eugen Simion.
Romanul Adio, Europa! a fost depus în 1990 la Cartea Românească; primul volum a aapărut în 1992, al doilea în 1993. Între ediţia princeps din Jurnal şi cea scoasă de ICR în 2000 există diferenţe semnificative, de exemplu tăieri şi nume ce apar doar cu iniţiale. Şi în corespondenţa tipărită în 1994 (Traversarea cortinei) s-au făcut tăieri. I. D. Sîrbu a ţinut un jurnal din primăvara anului 1952 până în toamna anului 1953, aupra căruia a revenit cu note pe margine în anul 1988, când intenţiona să-şi scrie memoriile. El a fost publicat fragmentar în Ramuri. Din el pot fi înţelese cel mai bine relaţiile cu cerchiştii şi faptul că cel care l-a dat afară din Universitate pe Blaga a fost lingvistul Emil Petrovici.

I. D. Sîrbu se temea de dosarul de urmărire, de ceea ce ar fi putut să afle din el despre prietenii lui, pe care îi încondeia cu dragoste. Credea că dosarul e mai gros ca opera lui, ceea ce nu s-a dovedit adevărat. S-a îmbolnăvit de cancer în 1988 şi a murit în sept. 1989. A avut ghinionul să nu vadă regimul ceauşist prăbuşit, dar nu a văzut nici prima mineriadă. În 1988 şi-a înregistrat testamentul, în care apare şi fraza Critici, iertaţi-mă, mă veţi înţelege când veţi ieşi din grotă. Chiar şi de la înmormântarea lui avem o notă informativă a Securităţii. Viaţa lui l-a inspirat pe Marin Preda pentru personajul Victor Petrini.











Read more...